Ion Cristoiu: O vară de câteva mii de ani

Scrisă cu decenii în urmă şi, prin aceasta, văduvită de cercetări mai recente, Scurtă istorie a lumii a celebrului scriitor H.G. Wells oferă o lectură seducătoare. „Această Scurtă istorie a lumii este destinată să fie citită de la un capăt la altul, aproape ca un roman” – ne avertizează autorul în prefaţa cărţii. Şi într-adevăr, scurta sa istorie se parcurge mai ceva ca un roman. Eliminarea severă, sălbatică aproape, a amănuntelor de prisos reduce istoria omenirii la cîteva linii simple şi, prin aceasta, extrem de pregnante. Adăugînd neobişnuitul talent al lui Wells (cel care a scris Omul invizibil) pentru literatura ştiinţifico-fantastică, vom avea o viziune senzaţională aspra omenirii: cea de suprafaţă bîntuită de succesiunea anotimpurilor şi cea a imperiilor. Repet, o istorie obişnuită să risipeşte în amănunte. Şi cum uneori din cauza copacilor nu poate fi văzută pădurea, o istorie obişnuită face să pierzi viziunea asupra ansamblului. Condensînd la maximum fapte şi momente, Scurta istorie a lui H.G. Wells îţi dă posibilitatea să vezi lumea uriaşă, de necuprins pentru unii, redusă la dimensiuni centimetrice. Văzută de sus, dintr-un punct situat dincolo de hotarele sistemului solar, istoria omenirii îţi apare ca istoria unui muşuroi de furnici grămădite într-o lădiţă pentru răsad de legume.

Că aceasta e viziunea autorului ne-o dovedeşte comparaţia la care apelează el la un moment dat pentru a ne face să înţelegem mai bine sistemul solar:

„Dacă ne-am înfăţişa pămîntul ca o minge mică, cu un diametru de 0,025 m, Soarele s-ar prezenta ca un glob mare de 2,70 m diametru, aşezat la o depărtare de 293 m de pămînt, adică o plimbare pe jos de 4 sau 5 minute, iar Luna ar părea ca o mazăre situată la 0,0075 m departe de pămînt”.

Această viziune stă la temelia unor pagini extraordinare dedicate Preistoriei. Pămîntul are o vechime de 2 miliarde de ani. Ei bine, aceste 2 miliarde de ani sînt condensate de autor în cîteva pagini. Dai fila, şi au trecut deja cîteva sute de milioane de ani. Fascinant e faptul că imaginaţia lui Wells ne înfăţişează înspăimîntătoarea curgere a milioanelor de ani sub forma unei succesiuni de anotimpuri şi mai ales de fenomene ale naturii. Pămîntul e redus astfel la o grădină din faţa casei, peste care trec, într-o tulburătoare poezie, verile şi iernile, soarele, norii şi ploile. Numai că verile nu ţin cîteva luni, ci cîteva mii de ani:

„Cîteva mii de ani au urmat scurte perioade mai calde şi reveniri la altele cu un frig mai intens.

Geologii numesc aceste faze de frig: prima, a doua, a treia sau a patra perioadă glaciară, separate fiecare de perioade interglaciare. Astăzi trăim într-o lume ce-i încă sărăcită de acea iarnă teribilă. Prima perioadă glaciară începu acum 600.000 de ani; iar a patra atinse maximum de intensitate cam acum 50.000 de ani. Printre zăpezile acestei lungi ierni universale au trăit pe planeta noastră primele fiinţe asemănătoare cu omul.”

Recitită, această ultimă proproziţie, mai ales sintagma „printre zăpezile acestei lungi ierni universale”, vom descoperi o inegalabilă poezie. Ca şi în cazul acestui excepţional pasaj:

„Marea vară a perioadei mijlocii din cainazoic ajunse, în sfîrşit, la capăt. Ea urmase celorlalte două mari veri din istoria vieţii, verii din perioada carboniferă şi întinsei veri a epocii reptilelor. Pămîntul se îndrepta din nou spre o perioadă glaciară. Clima se răci, redeveni pentru un timp mai dulce, apoi se răci din nou”.

H.G. Wells e un excelent autor de tablouri ale naturii. Numai că ploile şi vînturile surprinse de el se petrec nu într-o grădină, ci pe pămîntul de acum cîteva sute de milioane de ani. Singurătatea aceasta universală dă naştere la tablouri de o valoare literară ieşită din comun:

„Dacă am fi trăit pe pămînt, în acel timp, am fi călcat pe mari mase de stînci asemănătoare cu lavă, fără nici o urmă de pămînt sau vegetaţie pe ele, sub un cer sfîşiat de furtuni fierbinţi şi violente, şi ne-ar fi întîmpinat vînturi, depăşind cele mai teribile cicloane ce s-au dezlănţuit vreodată şi ploi torenţiale pe care liniştitul pămînt din zilele noastre nu le-a cunoscut. Apa ploilor torenţiale s-ar fi precipitat în torente asupra noastră, noroioasă şi amestecată cu aşchii de stînci, tăind prăpăstii adînci şi defileuri şi grăbindu-se să depoziteze sedimentele în cele dintîi mări. Printre nori, am fi întrezărit un Soare mare, ale cărui mişcări pe cer ar fi fost vizibile, şi răsăritul lui, ca şi acela al lunii, ar fi adus zilnic un val de cutremure de pămînt şi de răsturnări. Iar Luna, care în zilele noastre păstrează aceeaşi faţă către Pămînt, printr-o mişcare de rotaţie vizibilă ne-ar fi arătat partea pe care acum o ascunde aşa de neînduplecat. Pămîntul îmbătrîni – milioane după milioane de ani – ziua se mări, Soarele deveni mai îndepărtat şi mai blînd, mersul Lunii pe cer se potoli, intensitatea ploii şi a furtunii se micşoră, şi apa din primele mări crescu şi se uni în învelişul oceanic care va acoperi planeta noastră, de aci încolo.

Dar viaţa nu există încă pe pămînt; în mări şi pe stînci nu se simţea nici o vibraţie.”

La capătul unor astfel de lecturi rămîi cu un sentiment înfricoşător: cel al furnicii în faţa Everestului.

Necesitatea creştinismului

Autorul ne oferă şi o emoţionantă explicaţie a naşterii şi triumfului creştinismului:

„Sub imperiul latin şi grec din primele secole ale erei creştine sufletul omenesc se simţea tulburat şi decepţionat. Aceste două secole închideau o epocă de constrîngeri şi de cruzimi, de mîndrie şi de splendoare, în care onoarea, seninătatea şi fericirea se întîlneau destul de rar. Săracii erau disperaţi şi trăiau mizerabil, cei avuţi trăiau în incertitudine şi erau lacomi de bani. Într-un mare număr de cetăţi, viaţa pulsa intens numai în arenele oamenii şi animalele sălbatice se luptau, erau torturaţi şi ucişi. Ruinele amfiteatrelor romane prezintă aspectele cele mai caracteristice. Viaţa îşi continua cursul în acest ritm. Zbuciumul sufletului omenesc se manifesta într-o profundă nelinişte...”.

Pe acest fond, arată Wells, a apărut întreaga omenire. Doctrina lui Christos a fost un moment de eliberare a sufletului încărcat al întregii planete.

Reprimarea succesivă

Scurta istorie a lumii vede istoria planetei ca o infinită succesiune de reprimare a celor slabi de către cei puternici. Micşorarea lumii la proporţiile unui izlaz îi dă autorului posibilitatea de a ne înfăţişa destinul speciilor şi naţiunilor ca dominate de măriri şi decăderi. O specie înfloreşte pînă la nivelul vitalităţii sale. Din acest punct începe decăderea. Altă specie, aflată în fază incipientă, îi ia locul. La rîndu-i aceasta e reprimată de o alta, mult mai vitală. Reptilele sînt alungate de mamifere. Mamiferele sînt supuse de om. Romanii îi îngenunchează pe egipteni. Popoarele barbare, venite din alte locuri ale Planetei, îi alungă pe romani şi-şi asumă, pentru un timp, puterea asupra lumii. Veniră apoi alţii şi-i alungară. Această succesiune de stăpînitori e fascinantă. Ea ne dă o imagine posibilă asupra sfîrşitului de mileniu. Nemţii îşi extind dominaţia asupra întregii Europe. Vin ruşii şi-i alungă, luîndu-le locul. La rîndul lor, americanii, graţie prăbuşirii comunismului, le iau locul. Acum ei stăpînesc lumea. Cine vor fi următorii atotputernici ai Planetei? Chinezii? Japonezii?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro