Ion Cristoiu: Oameni din lumea înaltă ce se dau mahalagii

Jerome K. Jerome reuşeşte să mă plictisească prin umorul său fără dinţi, de autor ce crede într-o lume mai bună.
Evenimentul de substanţă personală, care e lectura microromanului „Anthony John”, mă dă gata.
De mult n-am mai citit o carte de un asemenea tezism, în stare să-i facă invidioşi pînă şi pe mai marii proletcultismului de partid şi de stat de pe vremuri.
Cu acţiunea fixată în Anglia industrializării, microromanul ne vîră pe gît un personaj ce s-ar vrea omul bun la inimă al capitalismului sălbatic.
Personaj în stare, poate, să fie crezut de fetele de pension, suspinînd după dragostea pură, nu însă şi de noi, bărbaţi cătrăniţi de viaţă, care ştim că dragostea presupune şi un apartament!

După atîta şerbet, simt nevoia de ceva acru.
Nu poate fi altul decît Saki.
De pe vremuri, dinainte de 1989, cînd aveam dispoziţia sufletească pentru lectura viciu, păstrez amintirea unui satiric de sorginte swifteană.
Dacă nu mă înşel, după ce am citit Lighioane şi supralighioane, m-am grăbit să-mi trec pe curat entuziasmul.
Găsesc cu greu, într-unul din cele patruzeci de caiete de note zilnice, însemnările despre proza lui Saki:

„Saki aparţine mizantropilor satirei, din categoria lui Swift, fără condescendenţă, cu o detaşare care-i permite, neîncetat, să rănească şi, mai ales, să-şi reprime orice crîmpei de sentimentalism. Prin răutate absolută, el se apropie de Caragiale. Aceeaşi lume proastă, cu ambiţiile cultivatului şi ale inteligentului, aceeaşi stranie absenţă a personalităţilor pozitive într-o lume ciudată, în care nici copii nu sînt absolviţi de cruzimea cinică şi punerile la cale fioroase. Motivul general: paradoxul, născut dintr-o veselă răstălmăcire a situaţiilor reale: faptele mici, de convenţionalitatea «bon tonului», înscrise, ca cerinţe, în cadrul manierelor elegante, trec drept fapte mari, importante, non dramatice în amplasarea lor; ca moartea unui om, de pildă”.

Biblioteca Academiei Române dispune de două fişiere: unul electronic, numărînd cărţi apărute în ultimii ani, celălalt, tradiţional, cu fişe de carton, în sertarele unor dulapuri lipite de perete, conţinînd cărţi tipărite pînă în decembrie 1989 şi unele după.

Fişierul antedecembrist e aproape fără fisură. Găseşti aici nu numai orice carte tipărită în decenii de trudă culturală, dar şi orice bucată de hîrtie scoasă de vreo editură. Cu fişierul electronic sînt însă probleme. Nu pentru că e mai dificil de folosit de cineva străin de calculatoare, ci pentru că, după decembrie 1989, Legea Depozitului legal a fost aplicată într-o manieră democrată dîmboviţeană. Drept urmare, în Biblioteca Academiei n-au mai intrat, în ultimii ani, nu numai orice tipăritură, dar nici măcar toate cărţile.

La Fişierul clasic găsesc un volum de Saki: Oul pătrat.
E scos de o editură (dispărută acum) prin 1993. Pe coperta interioară, editura îşi dezvăluie ambiţia de a mai tipări şi alte texte mai puţin cunoscute ale lui Saki, pe numele său adevărat: Hector Hugh Munro (1870-1916).
Oul pătrat e o carte subţirică, de mărimea unei plachete scoase cu dificultăţi de un poet care-şi încearcă norocul într-o lume fără de noroc pentru poeţi.

Deşi, după Jerome K. Jerome, întîlnesc, în fine, satiră şi nu doar umor, Saki nu mă mai entuziasmează.
Îmi spun că e vorba, poate, de texte mai puţin reuşite decît cele din Lighioane şi supralighioane.
Caut zadarnic în biblioteca de acasă volumul lui Saki, pe care mi-l amintesc ca apărut într-o colecţie de la Meridiane.
Îl găsesc la Fişierul electronic, scos după 1989, la Corint.
Deşi publicitar, textul anonim de pe ultima copertă face referire la Jerome K. Jerome:

„Spre deosebire de ironia benignă a lui Jerome K. Jerome, stilul lui Saki este impregnat de sarcasm, iar ochiul scriitorului percepe mai cu seamă absurdul cotidianului”.

Şi, totuşi, nici Saki din Lighioane şi supralighioane nu-mi mai stîrneşte entuziasmul de altă dată.
Încerc să găsesc cauza.

Textul scris în urmă cu vreo 30 de ani mă ajută să-l descopăr.
Mă refeream acolo la Caragiale.
Într-adevăr, şi acum, la relectură, găsesc apropieri evidente de Caragiale.

Ca şi la Caragiale, la Saki personajele se definesc prin prăpastia dintre ceea ce sînt şi ceea ce vor să pară. Eroii satiricului nostru sînt mahalagii ce se dau membri ai lumii înalte. Eroii lui Saki sînt oameni din lumea înaltă ce se dau mahalagii. Eroii lui Caragiale sînt, în realitate, aproape primitivi prin trăirile de nivel jos. Eroii lui Saki sînt în esenţă uscaţi, fără viaţă. Ei vor însă să pară plini de viaţă.

Lipsa de entuziasm faţă de Saki mi-o aminteşte pe cea faţă de Caragiale.
Amîndoi scriitorii n-au lumi ale lor, ci doar personaje în lumi convenţionale.
Nici Saki, nici Caragiale nu sînt genii ale făuririi unei lumi comice pînă la nivel de amănunt.
Ca Gogol, de exemplu.

Şi astfel ajung la motivul lipsei de entuziasm de la această nouă lectură.
Am trecut prea de curînd prin experienţa numită Gogol!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro