Ion Cristoiu: Oamenii politici pe care i-am cunoscut şi pe care-i cunosc n-au sentimentul acestei roţi uriaşe a destinului

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că politicianul român nu are sentimentul neliniştitor al roţii care e destinul, arătând că atunci când se află în vârf uită cine este şi de unde a plecat, se înconjoară de accesorii ale puterii şi este mereu preocupat de imaginea sa reflectată în presă.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Seria de cărţi care vor reuni comentariile mele zilnice din cei treizeci de ani de activitate postdecembristă are nevoie de o prefaţă. Lucrînd la ea – nu fără spaima că s-ar putea să n-o mai termin niciodată, cum s-a întîmplat cu multe alte proiecte de ale subsemnatului – mi-am dat seama că există, de a lungul trudei mele de Istoric al clipei cîteva convingeri tari, din perspectiva cărora am radiografiat mii de fapte şi evenimente căror le-am fost martor. Pe una dintre aceste convingeri am regăsit-o expusă pe larg şi cel mai bine în interviul de o carte acordat Ceciliei Caragea pentru editura Dacia în 2001. E vorba de adevărul că politicianul român n-are sentimentul neliniştitor al roţii care e destinul. Suişul şi coborîşul care definesc destinul omului politic din totdeauna a făcut să mă preocupe şi ca eseist ceea ce am numit Căderea. Am scris despre drama Căderii lui Alexandru Ioan Cuza (nici un român dintre cei care beneficiaseră de reformele Domnitorului n-a ieşit în stradă să protesteze cînd s-a aflat de abdicare), a lui Carol al II-lea (fostul atotputernic a trecut din Spania în Portugalia vîrît sub bancheta maşinii pe care şedea cu fundul un vameş), a Mareşalului Antonescu (închis în camera de timbre a lui Carol al II-lea şi luat pe sus de comunişti, cei pe care-i hăituise), a Mariei Antonescu (i s-a tăiat lumina la vila din Băneasa imediat după ce Mareşalul a fost arestat), a lui Nicolae Ceauşescu (obligat să apeleze la Ia-mă, nene! pe un drum de provincie şi să fie perchiziţionat de miliţianul Paisie). Am scris socotind că vreun atotputernic al zilei va citi despre avatarurile Căderii altora, mult mai tari şi mai mari decît el, şi va evita să i se umfle capul după parvenirea în funcţie. A fost zadarnic. Cum scria Arghezi în tableta Pilda nu foloseşte din Adevărul, 29 octombrie 1947:

<E o vorbă adevărată, că nimeni nu învaţă nimic din trecut.> Fiind vorba de o credinţă de viziune a mea asupra lumii redau aici rîndurile despre Principiul Roţii aşa cum au apărut într-o carte în urmă cu două decenii.

<Revenind la concluziile la care am ajuns, aş vrea să vă spun că oamenii politici postdecembrişti confirmă o teză a lui Arghezi despre care eu am mai scris în volumul «Un pesimist la sfîrşit de mileniu». În articolele sale din «Vremea», din perioada războiului, şi din «Adevărul», din perioada 1946-1947, Arghezi vorbea despre insul care devine guvern. În aceeaşi ordine de idei, eu aş vorbi despre principiul roţii. Oamenii politici pe care i-am cunoscut şi pe care-i cunosc n-au sentimentul acestei roţi uriaşe a destinului. Ori nu l-au citit pe Shakespeare, ori nu l-au înţeles. Ori n-au citit «Richard al III-lea», ori n-au înţeles nimic din finalul în care Richard şi-ar da regatul pentru un cal. Asta mi-a plăcut la Arghezi! (De fapt, pentru mine cărţile sînt o experienţă de viaţă, reţin şi asimilez ideile care se încadrează în viziunea mea asupra lumii.) Dar nu numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii de care vorbea el, nici numai politicienii postdecembrişti, ci oamenii politici români în general nu au conştiinţa acestei roţi care astăzi te face prim-ministru sau preşedinte, iar mîine te aruncă în opoziţie sau te transformă într-un nimic. Astăzi poţi să fii înconjurat de bodyguarzi, de secretare, de linguşitori, iar mîine poţi să fii un om simplu. Toţi fac această greşeală! Nici unul nu are conştiinţa acestui principiu al roţii! I-am văzut pe unii care în raport cu mine erau nişte oameni normali, chiar umili, cînd erau la strîmtoare, dar care atunci cînd au ajuns şefi...

... s-au lăsat furaţi de val. Se şi spune: dă-i unui om puterea şi-atunci îi vezi adevărata calitate!

Cred că nici unul n-a înţeles nimic din experienţa lui Ceauşescu, care pe mine m-a cutremurat. Ştiind ce a însemnat familia Ceauşescu şi văzîndu-i apoi pe cei doi murind ca nişte cîini, executaţi la Târgovişte, am fost marcat, deşi ştiam din istorie mărirea şi decăderea lui Carol al II-lea, gloria şi apoi executarea mareşalului Antonescu. Nu ştiu de ce se schimbă oamenii atunci cînd ajung în posturi importante. Iar atunci cînd cad uită că a fost o vreme în care erau inaccesibili. Întîlnesc mulţi oameni care i-au cunoscut şi i-au ajutat pe puternicii zilei şi care îmi spun că nu-i prea mai găsesc la telefon, că sînt tot timpul în şedinţe. Iar eu surîd, deoarece cunosc foarte bine trucurile secretarelor. Cred că această lipsă de conştiinţă este una din cauzele dezastrului românesc din ultimii zece ani şi probabil din această cauză România nu va ajunge ceea ce ar trebui să fie, o ţară europeană.

Cred că un adevărat om politic, scriitor sau jurnalist nu ar trebui să fie influenţat de poziţia socială pe care o are. El ar trebui să fie acelaşi, indiferent dacă este prim-ministru, dacă este pensionar sau merge la bibliotecă. Forţa sa ar trebui să stea în interior. Or, aceşti oameni nu au o forţă interioară a lor. Sînt ca acele femei urîte care simt neapărat nevoia să se fardeze şi să se încarce cu cît mai multe accesorii. Aceşti oameni, neavînd o forţă a lor, tind să se înconjoare de tot felul de accesorii ale puterii. De aici obsesia pentru imagine. În ultimii zece ani am văzut oameni obsedaţi de ceea ce se scrie despre ei în ziarele astea trecătoare sau de cum sînt prezentaţi la televizor, fără să fie interesaţi de ceea ce va scrie istoria despre ei. Este o mare greşeală. Am încercat să le spun că uneori nu are importanţă ce scrie presa vremii. Ştiu ce diferenţă e între ce se scria prin ziarele din perioada interbelică şi ceea ce a păstrat istoria. Problema acestor oameni e că nu au conştiinţa istoricităţii.

În plus, doar cei slabi simt nevoia să atace în permanenţă. Dacă ar avea forţa interioară de care vorbeaţi ar fi mai calmi, mai liniştiţi, n-ar mai simţi nevoia să atace tot timpul...

... şi n-ar mai fi atît de preocupaţi de imaginea lor! Sînt uluit cum mulţi politicieni au luat anumite măsuri gîndindu-se ce se va scrie despre ei a doua zi în nu ştiu ce gazetă. E o prostie să te gîndeşti la asta! Din cîte ştiu eu, adevăraţii făuritori de istorie n-au ţinut cont de ceea ce s-a spus sau s-a scris despre ei. Dacă crezi în ceva şi dacă vrei să faci ceva, faci! S-ar putea să nu fii înţeles de contemporanii tăi, ca jurnaliştii – indiferent de talia lor – să te critice. Important e să mergi înainte. E culmea ca tocmai eu să le spun acestor oameni să nu ţină cont de presă! Trebuie să mai ţii cont de presă, dar experienţa regimului Constantinescu ne-a arătat că poţi să ai toate posturile de televiziune şi toate ziarele de partea ta, dar pînă la urmă oamenii citesc preţul morcovilor la piaţă, nu cine ştie ce articol. Presa contează în măsura în care înfăţişează semnale vitale dinspre realitate>.”

NOTĂ : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro