Ion Cristoiu: Opera de artă – o astronavă trimisă în timp, nu în spaţiu

Cu ceva timp în urmă, notam în debutul eseului intitulat Sticla aruncată în mare degeaba:

„Am mai scris şi spus în cîteva rînduri că un creator care se respectă rezistă indiferenţei contemporanilor prin credinţa că, mai tîrziu, în posteritate, cineva îi va descoperi textele şi, surprins de valoarea lor, le va redescoperi cititorilor.
Cartea unui autor e astfel o sticlă aruncată în mare de un ins uitat pe o insulă pustie, în speranţa că va da cineva peste ea”.

Rîndurile îşi propuneau să prefaţeze istorisirea aventurii de bibliotecă numite volumul Din vremea lui Căpitan Costache de Alexandru Antemireanu.
Depănam mai departe că Alexandru Antemireanu s-a apucat, în 1898, cînd Guvernul liberal a proclamat sărbătorirea a 50 de ani de la Revoluţia paşoptistă, să publice în cotidianul Epoca, în foileton, romanul Din vremea lui Căpitan Costache, avînd drept erou un bonjurist din anturajul lui Ion Heliade Rădulescu pe numele său Radu Creţescu.

Alexandru Antemireanu moare de tuberculoză în 1910, la 32 de ani.
Douăzeci şi şapte de ani mai tîrziu, o nepoată dinspre mamă a autorului strînge textele din foileton în volum şi-l tipăreşte la editura ziarului Universul.

Prefaţa nepoatei sticleşte de entuziasm.
Împărtăşind şi eu iluzia sticlei aruncate în mare, notam în finalul eseului, în calitate de cititor al cărţii apărute în 1937 şi descoperite de mine absolut întîmplător:

„Potrivit nepoatei, după moarte, Alexandru Antemireanu a căzut pe nedrept în uitare.
E, de altfel, şi opinia lui D. Karnabatt în Curentul din 25 decembrie 1936. Rarele încercări interbelice de a-l reabilita n-au reuşit săl propulseze în prim-plan.

Publicarea romanului Din vremea lui Căpitan Costache se vrea un gest al nepoatei de a arunca o sticlă în marea Posterităţii. Gestul a urmat îndemnului lui Pamfil Şeicaru de a cerceta ziarele şi revistele vremei «pentru că, din ceea ce a rămas în urma lui, s-ar putea alege 3-4 volume».

Am citit cartea descoperită pe rafturile unui anticariat care scoate la lumină cărţi vechi.
Am găsit sticla aruncată în mare!

Din nefericire pentru Alexandru Antemireanu şi pentru nepoată-sa, romanul e sub orice critică.
De unde se vede că nu-i suficient să arunci o sticlă în mare.
Depinde şi ce pui în ea.”

Sincer să fiu strecurasem în aceste rînduri şi ceva din iluzia mea că tot ceea ce scriu şi public ar putea fi de rostul sticlei aruncate în mare.
La Note, comentarii, variante, capitolul inevitabil de la finele volumului Opere III de Petru Dumitriu, Colecţia de Biografii. Autobiografii şi Memorii contemporane, dau peste un fragment din Jurnalul de creaţie al lui Petru Dumitriu, datat 5 ianuarie 1958, tipărit în Contemporanul, din 20 februarie 1959 sub titlul De pe o platformă de lansare:

„În zilele noastre, de pe o platformă betonată situată în cîte un ungher de continent, ţîşneşte spre spaţiile siderale astronava, îndelung plănuită, minuţios construită, însoţită de privirea şi gîndul unor oameni care trăiesc, urmărind-o, marea emoţie a vieţii lor: căci ei au plănuit-o, ei au lansat-o spre zenit.

Odaia de lucru a artistului e şi ea, în felul ei, o platformă de lansare. Într-un ungher neştitut al oraşului, în nopţi de nesomn, în zile cînd tramvaiele uruie sub ferestre, radioul vecinilor vociferează la etajul de deasupra, el plănuieşte îndelung şi alcătuieşte în ani şi ani de zile opera pe care apoi o aruncă nu în spaţiu, ci în timp. O lansează cu inima strînsă: va intra ea oare pe orbitele pe care se află, de sute şi mii de ani operele de artă cele nemuritoare, devenind un astru nou? Sau se va prăbuşi în marea uitării, se va dezagrega, nerezistînd la temperaturile mari ale trecerii prin atmosferă – adică, în termeni de timp, ale trecerii prin prezentul imediat – ca un banal Pioneer sau Vanguard?”

Talentul, uriaşul talent al lui Petru Dumitriu zvîcneşte a o inimă tînără din fiecare vorbă a acestui text.
Opera e comparată cu o astronavă trimisă în timp de pe rampa de lansare care e masa de scris a romancierului.

Notînd aceste observaţii, Petru Dumitriu se referă chiar la manuscrisul Autobiografiilor.
A ajuns astronava operei sale pe orbita care dă un astru nou?
Greu de răspuns dacă-l raportăm pe Petru Dumitriu la alţi scriitori români care, deşi pitici, sînt făcuţi uriaşi cu pompa.

Oricum, în vreurile prezente, astronava sa nu se vede.
Dar poate va deveni vizibilă românilor de peste o sută de ani!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro