Ion Cristoiu: Orbirea politicianistă

Amintirile lui Stelian Popescu, fostul director al Universului, publicate în 2000 la Albatros, se ocupă printre altele de aducerea lui Carol al II-lea în ţară. Marele jurnalist a fost un adversar crîncen al celui care a inaugurat în România secolului al XX-lea seria dictaturilor personale. De aceea, Memoriile sale pot fi suspectate de partizanat. Există riscul ca ele să treacă drept continuarea bătăliei duse de aprigul gazetar împotriva celui pe care nu şovăia să-l picteze în Universul din 6 septembrie 1940 în astfel de culori ucigătoare:

„A abdicat acela care a fost Carol II. Acela de care generaţiile viitoare îşi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României. S-a sfîrşit azi, 6 septembrie 1940, o parte din calvarul pe care de zece ani îl îndură neamul acesta cu resemnare şi cu bărbăţie demnă de o cauză mai bună, în speranţa că măcar o cît de mică licărire de cuminţenie se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul ţării graţie naivităţii acelor pentru care guvernarea ţării era o glumă şi înţelepciunea, trasă din faptele şi antecedentele lui Carol Caraiman, o copilărie.

Cînd, acum mai bine de zece ani, am păstrat măsura şi cuminţenia necesară în mijlocul febrei dezlănţuite de venirea neaşteptată a uzurpatorului tronului fiului său, Universul a fost ars în unele pieţe publice de cei care se prăpădeau de entuziasmul şi bucuria ce le-o pricinuia sosirea francmasonului şi amantului desfrînatei jidoavce adusă să fie tovarăşa şi inspiratoarea degeneratului. Zece ani împliniţi ne-am otrăvit viaţa şi ne-am muiat condeiul în fiere, căutînd şi potrivind cuvintele cu care să se poată înţelege măcar în parte prăpastia spre care ne îndrepta o guvernare inspirată şi dirijată de un epileptic, alcoolic şi amoral.“

Cu toate acestea, momentul Restauraţiei, aşa cum e văzut de Stelian Popescu, evidenţiază un adevăr dureros:

Orbirea politicienilor din România interbelică.

Puterea îi seduce atît de tare pe oamenii mai mult sau mai puţin de stat, încît ei nu au altă obsesie decît doborîrea adversarului. Indiferent de mijloace. Dar mai ales indiferent de consecinţe. N-avea importanţă că la un moment dat obiectivul mai înalt al păstrării Democraţiei, obiectiv ce trebuie apărat dincolo de interesele mărunte de partid, impunea să ţii cont pentru ce şi pentru cine lupţi. Puţin le păsa politicienilor de consecinţele actelor lor asupra şi pe atunci firavei democraţii autohtone. Pentru ei conta să ajungă la putere cu orice preţ. S-o ia înaintea adversarilor în cursa pentru ciolanul guvernamental. Şi odată înşfăcat acest ciolan să-l ţină din răsputeri, să nu-l lase din mîini. Chiar cu preţul democraţiei. Chiar cu preţul sacrificării intereselor naţionale. Sub acest semn, în perioada în care Carol al II-lea se afla în exil, toţi politicienii români se înghesuie să-l alinte, să-l îmbie, să se dea bine pe lîngă el, să-i arate că mor să-l vadă adus în fruntea ţării. O întreagă zbatere mizerǎ, demnă de o istorie a putreziciunii omeneşti, în speranţa că, odată aterizat la Bucureşti, Carol al II-lea îi va răsplăti pe cei care se străduiseră să-i demonstreze fidelitatea. Scrie Stelian Popescu în Amintiri:

„Deşi Prinţul renunţase la tron în urma unui Consiliu de Coroană la care luaseră parte toţi şefii de partide, totuşi nu a trecut mult timp şi fiecare din ei, în speranţa de a-şi asigura chemarea la guvern, a început a lua legătura cu el. Generalul Averescu l-a întîlnit din întîmplare la Belizano. Maniu avea o serie de prieteni ce-l vizitau frecvent pe Prinţ la Paris“ [...].

Lucrarea politicianistă şi-a spus cuvîntul. Carol al II-lea a venit în fruntea ţării. De cum s-a văzut rege, el a început însă să foarfece partidele politice, să le dezbine, să le fărîmiţeze, să le învrăjbească între ele pentru a-şi construi, pe cioburile rămase din spargerea vieţii democratice, dictatura personală.

Politicienii români s-au strofocat
să-l aducă la Bucureşti crezînd că-l vor mînui în interesul lor personal. Ei se iluzionau că, drept răsplată pentru răzgîiere, Carol al II-lea îi va ajuta să-şi îngenuncheze adversarii. Prinţul avea însă alte gînduri. Astfel că, pînă la urmă, cei folosiţi au fost politicienii români. Deşi corupt, Carol al II-lea nu era prost. Speculînd tocmai orbirea politicianistă românească, orbirea celor ce vor să parvină la putere cu orice preţ, el a manevrat în aşa fel încît să termine partidele. Cînd politicienii şi-au dat seama de ambiţiile lui Carol al II-lea era prea tîrziu. Neghioaba lor nevoie de putere provocase dezastrul. Carol al II-lea i-a pus la pămînt odată cu întreg sistemul democratic din România. Putem spune că politicienii interbelici au lucrat, fără să-şi dea seama, la propria lor prăbuşire.

Diferă de antecesorii lor pricăjiţii oameni politici, de la putere şi din opoziţie, din România de azi? Îndoi-m-aş!

*

Scriam pe 27 mai 2014. Puneţi la loc şampania! Dreapta nu se uneşte!

Mare jubilaţie în lumea talibanilor anti-PSD. Dreapta se uneşte împotriva Ciumei roşii! Pe vremuri de Ciuma roşie vorbea şi scria şi Stelică Tănase-Contracost. Acum e protejatul lui Victor Ponta. Celui care l-a cocoţat în fruntea TVR nu-i mai răspunde la telefon.

Freamătul din presa anti-PSD izvorăşte din nişte întîlniri de ochii lumii dintre PNL şi Forţa Civică şi PDL. Am crede şi noi în Unificarea Dreptei dacă experienţa nu ne-ar spune că e vorba de simple manevre mediatice din nevoi fără nici o legătură cu soarta bietei ţărişoare ameninţate de Partidul-Stat.

PNL are nevoie de o aşezarea publică pe un făgaş ireversibil, astfel încît PSD să nu-l poată deturna prin Călin Popescu Tăriceanu. PDL are nevoie să-şi ascundă eşecul de la scrutin: 12% faţă de 29% în 2009. Forţa Civică vrea să fie băgată în seamă, deşi a obţinut doar 3%. Dacă - să zicem prin absurd - coaliţia s-ar face în zilele următoare, ea s-ar prăbuşi de hohotele de rîs ale oamenilor de bun simţ.

Crin Antonescu se ţinea de mînă pînă nu demult cu Victor Ponta. Acum o să se ţină de mînă cu Vasile Blaga. Nici măcar mîna n-a schimbat-o!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro