Ion Cristoiu: Pamfil Şeicaru; Iuliu Maniu făcea o mare economie de deziluzii

1. Un portret de excepţie îi face lui Iuliu Maniu Pamfil Şeicaru în Istoria partidelor Naţional, Ţărănesc şi Naţional- Ţărănesc:

„Iuliu Maniu nu era un iubitor de lectură, şi m-a surprins totala lui ignorare a literaturii româneşti. Vorbea cu multă băgare de seamă, ca nu cumva un cuvânt, o intonaţie să-i depăşească limita pe care şi-o fixase în exprimarea unei idei sau unor sentimente, indicaţie a unei totale neîncrederi în oameni. În definitiv, făcea o mare economie de deziluzii, îşi menaja nervii.

Refractar absolut faţă de orice entuziasm, spre a nu fi obligat să constate că s-a înşelat.  Experienţele în politică nu le voia deficitare, din exces de optimism sau din exces de entuziasm.”

Reţin pentru acuitatea observaţiei formula ”economie de deziluzii”. Şi eu cred că trebuie să facem economie de deziluzii. Nu însă pentru a ne pricopsi, ci pentru a ne ocroti de dezamăgiri. Mai bine să fii plăcut surprins că cineva s-a purtat cu tine neaşteptat de loial, decît să fii dat peste cap de trădarea respectivului, la care, evident, nu te aşteptai.

2. Dacă ar fi să credem presei din  anii stalinismului românesc, ţăranii muncitori urmăresc atenţi evenimentele internaţionale pentru a lua prompt atitudine faţă de uneltirile imperialiste.

Scînteia din 20 mai 1950 descrie astfel, în reportajul Zorile vieţii noi în satul Tîrzii,  momentul repaosului pentru colectiviştii din satul Tîrzii, raionul Huşi:

„În timpul repaosului de prînz, la cîmp, sau acum, iarna, la sediul gospodăriei colecteviştii se adună să afle prin radio sau din ziare noutăţile din ţară şi de peste hotare. Chiar în timpul adunării cînd se pregătea darea de seamă, factorul poşta adusese ziarele. De cum le-au despăturit, colectiviştii au dat cu ochii de protestul guvernului nostru împotriva legii criminale făcute de guvernul american pentru plata spionilor, sabotorilor şi ucigaşilor care să lovească în poporul nostru şi în celelalte popoare paşnice. E greu să cuprinzi în cuvinte toată ura colectiviştilor împotriva bandiţilor imperialişti americani.

— Ce-or fi socotind boierii din America? se încruntă Ion Siminică. C-o să-l lăsăm să ne pună din nou jugul de gît? Dacă or îndrăzni, ştim ce avem de făcut. Şi să ne ţină minte.”

 

3. Din ziarele de pe vremuri: ”Rochia scurtă la Atena! Urmărirea femeilor ce poată rochii scurte se face pe o scară întinsă la Atena. Abia deunăzi însă, prima vinovată a compărut înaintea justiţiei.

Un agent însărcinat cu urmărirea jupelor scurte, a arestat pe d-şoara Katina Voiadji. Scena fiind observată de public, acesta a condus pe arestată, făcîndu-i o manifestaţie de simpatie, pînă la poliţie.

De acolo, delicventa a fost dusă în sala acuzării. Preşedintele după ce i-a stabilit identitatea, a dispus măsurarea lungimei rochiei. Jupa avea abia 42 centimetri.

Cu toată înfocata pledoarie a unui june avocat, tribunalul a condamnat pe tînăra d-şoară, la 24 ore arest poliţienesc.

Din ordinul dictatorului Pangalos, prima condamnată pentru purtarea de rochie scurtă a fost graţiată şi condusă noaptea la domiciliu.” ( România, joi, 8 aprilie 1926)

4. Rusia lui Turgheniev. În bucata Burmistrul din Povestirile unui vînător, administratorul  moşiei, un autocrat local,  numitul Sofron, are cu moşierul Arcadie Pavlîci Penocichin, următorul dialog:

„— Egor mi-a raportat, – zise grav Arcadie Pavlâci.

— Aşa-i, batiuşca, Egor Dmitrici... tare bine. Ei, prin urmare acuma sunteţi mulţămiţi ?

Sofron nu aşteptase decât vorba asta.

— Ah, părintele nostru, binefăcătorul nostru! începu el din nou a cînta. Milostiveşte-te... Că noi ne rugăm pentru domnia ta, batiuşca, zi şi noapte, la domnu Dumnezeu... Pământul ce-i drept, e cam puţintel...

Penocichin îl întrerupse.

— Bine, bine, Sofron, ştiu că-mi eşti cu credinţă... Şi treieratul cum merge ?

Sofron oftă.

— Ce să spun, părintele nostru, treieratul îi aşa şi-aşa.

Dar batiuşca, Arcadie Pavlâci daţi-mi voie să vă înştiinţez c-am avut aici la noi un năcaz. (Aici dânsul se apropie de domnul Penocichin, desfăcând braţele, aplecându-se şi închizând un ochi.) S-a găsit un mort pe pământul nostru.

— Cum aşa ?

— Nici pe mine e nu mă duce mintea, batiuşca, părintele nostru; s-o fi amestecat necuratul. Noroc că l-am găsit lângă hotarul vecinului; numai cât, păcat mi-ar fi să nu spun, era pe pământul nostru. Îndată am dat poruncă să-l târîie dincolo cât mai era vreme, am pus caraulă şi-am spus la ai noştri: «Gura! Atâta vă spun!» şi pentru orice împrejurare, am lămurit stanovoiului ( şeful poliţiştilor locali n.n.) chestia. Iată cum stau lucrurile, îi zic; pe urmă ceai, pe urmă mulţămită... Ce spuneţi de asta batiuşca? A rămas totul în spinarea celor de alături. Şi ştiţi că un mort te duce la două sute de ruble ca nimica.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro