Ion Cristoiu: Patriotismul n-ar trebui să fie laudă

Mustrare. Tudor Arghezi despre patriotismul de fanfaronadă în tableta Bunul patriotism din Adevărul literar şi artistic, 24 noiembrie 1929:

„Ai citit şi auzit adeseori, şi mai mult decît era nevoie, cuvîntul «patriotism». Ca să fie şi mai precisă noţiunea, cuvîntului «patriot» i s-a adaos un calificativ şi s-a ivit «bunul patriot» prin opoziţie la patriotul cel rău. A fi «patriot bun» este a fi «mai patriot decît un patriot», şi a fi «mare patriot» este a fi «,şi mai patriot» sau «cel mai patriot decît toţi patrioţii».”

Ca şi Caragiale, care mustra pe cei ce-şi declarau ostentativ iubirea de patrie, arătîndu-le că e ca şi cum te-ai lăuda cu iubirea de mumă, Arghezi consideră patriotismul ca un dat de esenţă al cetăţeanului unei ţări, şi prin urmare, denunţă lauda cu patriotismul ca pe o aberaţie:
„Patriotismul n-ar trebui să fie o laudă, ca şi fala proprietăţii exclusive a adevărului. Se laudă cineva că nu şi-a spintecat muma, că nu-şi mănîncă fetele şi băieţii? Se mîndreşte cineva că şi-a respectat bunicii şi că nu i-a pus, cu sos de usturoi, la cuptor? Nu ţi se pare ridicul să-ţi faci o vanitate din împrejurarea că te-ai născut la nouă luni? Şi nu-i umilitor să exploatezi, în cazul tău, certitudinea ginecologică sigură că între buricul tău şi sînul maicii tale a existat un cordon, şi că această înlănţuire necesară şi fatală rămîne în sufletul tău toată viaţa, ca o frumoasă dar biologică dependenţă şi solidaritate cu neamul şi cu pămîntul tău?”

*

Nefast. Din aceeaşi tabletă reţin, ca pe un citat împotriva demagogiei, acest pasaj despre rolul nefast al vorbei goale:
„Să-mi dai voie să-ţi spun că vorba goală joacă un rol însemnat în absenţa ideilor şi că această însuşire a omului de-a fabrica vorbe cu gaură la mijloc, determină timpuri, şi acte şi evenimente. Pentru vorbe s-au purtat războaie, de armate compuse din filologi în arme, şi vorba goală a fost în stare să provoace complicaţii, pe care generaţii de cuvinte şi de fapte n-au fost în stare să le oprească din funesta lor precipitare.”

*

Noi şi străinii. „Tăbliţele” lui Camil Petrescu din Universul, 1928 sînt dedicate cu precădere lumii teatrului, altfel spus nu cronicii dramatice, ci gazetăriei avînd drept ţintă lumea teatrului.

Publicistica lui Camil Petrescu n-a fost strînsă în volum. Mult mai dureros, Camil Petrescu n-a făcut preocuparea celor care au redactat Opere complete la Academie. Au fost binecuvîntaţi cu Opere complete şi autori mai puţin faimoşi ai literaturii noastre.

Camil Petrescu lipseşte. Cred că motivul stă în felul în care s-a alcătuit lista cu autori. Ea n-a pornit, aşa cum s-ar fi cuvenit, de la importanţa scriitorilor, ci de la cine a fost oferit spre îngrijire de către diferiţi cercetători. Nu se poate deosebi o ritmicitate anume a rubricii din Universul. Se pare că ea apare în funcţie de hărnicia lui Camil Petrescu. Camil Petrescu e un observator ascuţit al lumii din jur şi mai ales un gazetar cu idei generale. Multe din tăbliţele sale rezistă nu prin stil (ca în cazul lui Arghezi sau Vinea), ci prin ideile generale.

Traducerea lui Eminescu în italieneşte îi dă scriitorului posibilitatea de a reaminti în tableta Eminescu în italieneşte, Universul, joi, 12 ianuarie 1928, eterna problemă a României eterne:

Nerecunoaşterea mondială a culturii noastre:

„S-a mărit cuprinsul ţării româneşti, s-au adăogat unii la alţii, într-un mare popor liber, românii de sub stăpîniri străine, statul nostru e reprezentat în consiliul societăţii neamurilor din lume, avem, în sfîrşit, numeroase motive de bucurie naţională, dar e o lipsă care ne întristează profund şi ne face să ne îndoim uneori de noi înşine. Luăm o prea mică parte, proporţional cu numărul locuitorilor şi întinderea pământului, la plămădirea culturii universale. Sînt multe neamuri mici care ne-au întrecut hotărilor.

Nici un scriitor român nu circulă activ în conştiinţa literară a lumii. În istoriile literare, în dicţionare şi «memento» de tot soiul, nu figurăm ca şi cînd n-am fi existat pe lume. Nu ştim cine e vinovatul. Căci ne e greu să admitem că sîntem inferiori altor popoare. Poate că aici ar fi şi datoria statului. ”