Ion Cristoiu: Pe 4 noiembrie 2014, a doua zi după primul tur al prezidenţialelor, scriam despre campania pe cît de penibilă, pe atît de inutilă, gen Hai la vot!

Scandalul Votului din străinătate, unul dintre cele mai grave pentru imaginea României (după cerşetori şi hoţi de buzunare, iată şi jandarmii francezi veniţi să rezolve o ciondăneală a moldovalahilor!), campania idioată dusă de talibanii Monicăi Macovei împotriva lui Traian Băsescu, scorul incredibil obţinut de Victor Ponta au împins în plan secund cel mai neliniştitor adevăr al primului tur de scrutin:

Cea mai slabă participare la primul tur al prezidenţialelor din perioada postdecembristă.

O trecere în revistă a prezenţei la vot în anii scrutinului prezidenţial se impune.

Avem astfel:

1990 – 86,19%.

1992 – 76,28%.

1996 – 76,01%.

2000 – 65,30%.

2004 – 58,50%.

2009 – 54,37%.

2014 – 53,10%.

Lesne de văzut că şi la prezidenţiale, alegeri vizînd mai mult omul decît partidul, statistica ne arată o cădere fatală, scrutin de scrutin, a prezenţei la vot: de la 86,19% în 1990 la 53,10% în 2014.

De arătat mai întîi că această prezenţă halucinant de slabă s-a constituit într-o lovitură mortală dată campaniei care a dominat zilele premergătoare scrutinului:

Campania pe cît de penibilă, pe atît de inutilă, gen Hai la vot!

Fervoarea din această campanie mi-a amintit de atmosfera alegerilor de dinainte de 1989, definite, toate, prin isteria Hai la vot! Cu cine trebuie să votăm, n-avea importanţă. Ştiam cu toţii că era vorba de candidaţii partidului, deseori prost ascunşi sub sintagma de Front.

După opinia mea, democraţia a adus ca drept fundamental al individului cel de a nu merge la vot. A nu merge la vot e un drept, deoarece el poate da curs unei stări de spirit antipoliticianiste, care trebuie luată în seamă la un moment dat. Slaba prezenţă la vot trebuie să reprezinte pentru orice clasă politică semnalul că ceva nu-i în regulă şi să ducă astfel la măsuri radicale de recîştigare a încrederii în sistemul pluripartidist. Dincolo de sloganul amintind de vremurile comuniste, campaniile regizate de unele televiziuni şi site-uri, cele mai multe plătite de ONG-uri, cu vedete care apar în spaţiul public pentru a ne îndemna să mergem la vot şi nu la un club de fiţe, sînt absolutamente inutile. Imboldul de a merge la vot nu izvorăşte din campaniile de îmboldire, mai ales că ele se adresează consumatorilor de presă politică, şi aşa convinşi că trebuie să meargă la urne, ci din conştiinţa că de votul respectivului depinde viaţa sa cotidiană. Cîtă vreme aceeaşi presă anti-PSD a strigat pînă în buza campaniei că politicienii români sînt corupţi, că partidele sînt găşti mafiote, e greu de presupus că românii vor mai ieşi la vot.

Ca şi-n anii anteriori, campania Hai la vot! n-a ţinut de implicarea presei în civic, ci de implicarea în electoral. Cum, de regulă, la vot iese mai greu electoratul anti-PSD, campania Hai la vot! s-a definit prin îndemnul sugerat, cînd n-a fost zis de a dreptul, Hai la vot împotriva candidatului PSD! Această campanie a fost dublată de o alta, pe care am întîlnit-o în toate celelalte şase campanii sub o formă aproape identică.

E vorba de Sirenele lui Roiată pe eterna Pericolului întruchipat de victoria PSD gen Ciuma roşie se aşează peste ţară! Analişti deveniţi chibiţi electorali, ziare şi televiziuni devenite gazete de perete electorale, s-au scremut de fiecare dată să avertizeze electoratul că statul acasă e în favoarea PSD, care PSD e un pericol mortal pentru ţară, pentru democraţie bla, bla.

Şi de fiecare dată electoratul fidel PSD a ieşit la vot, în timp ce electoratul anti a rămas acasă.

Teoretic, erau toate motivele ca anul acesta prezenţa la vot să fie mult mai mare decît în 2009.

Iată cîteva dintre ele:

1) Ca şi în 1996, ca şi în 2004, prezenţa la vot a avut semnificaţia şi a unei opţiuni în privinţa celor doi ani şi ceva de guvernare PSD.

Electoratul anti-PSD ar fi trebuit să iasă la vot pentru a sancţiona pomenile electorale ale Guvernului Ponta, făcute pe seama celor care refuză statutul de asistat social.

Electoratul PSD ar fi trebuit să iasă pentru a-şi apăra pomenile.

2) Spre deosebire de 2009, faptul că preşedintele în exerciţiu nu mai candida lăsa un spaţiu larg de afirmare pentru mai mulţi competitori. Se presupunea că în afara electoratului dat de maşinăriile de partid, ar fi ieşit la vot şi electoratul altor candidaţi: Monica Macovei, Elena Udrea, Teodor Meleşcanu.

3) Propunerea unui candidat nou în persoana lui Klaus Iohannis trebuia să aducă la vot şi electoratul din afara partidelor, mai ales că şi Klaus Iohannis a părut un soi de candidat independent, cîtă vreme ACL n-a intrat în conştiinţa electoratului.

În ciuda acestor motive, prezenţa a fost sub cea din 2009, cea mai slabă din anii postdecembrişti.

De ce?

1) Pe primul loc, indubitabil, se situează Fraudarea Campaniei de către DNA. Despre efectele cumplite pe care le va avea această campanie am scris şi am vorbit. Precizez din nou ceea ce am ţinut să precizez de fiecare dată:

Sînt un adept înrăit al luptei împotriva corupţiei.

Cu două condiţii:

1) Ca această luptă să nu se limiteze la cătuşe, pentru că anticorupţia e mult mai amplă.

2) Ca activitatea DNA să nu fie instrument de jocuri politice.

Nu ştiu ce planuri au stat în spatele campaniei DNA în plină campanie.

Unii spun c-a fost vorba de favorizarea Monicăi Macovei.

Alţii spun c-a fost vorba de favorizarea lui Victor Ponta.

Sigur e că incredibila implicare a DNA în campanie a provocat această slabă prezenţă:

a. ) A căpuşat campania electorală, astfel încît doar Victor Ponta a strălucit.

b. ) A sporit scîrba românilor de întreaga clasă politică , şi scîrbiţii n-au mai ieşit la vot.

c. ) A mobilizat electoratul PSD care a luat campania drept o încercare de a li se lovi candidatul.

3) O altă cauză a reprezentat-o prestaţia lui Klaus Iohannis.

Strategia Prapurelui plimbat prin Bucureşti, cum i-am zis eu strategiei de ţinere în plan secund a candidatului, n-a prins la români, popor latin, care văd în alegeri şi un fel de meci de box.

Campania pentru Preşedinţie e văzută de români ca o confruntare pe maidan între două leliţe.

Mi se va spune că un Klaus Iohannis nu se va coborî niciodată la un nivel de maidan.

Foarte bine.

Dar atunci trebuia să lase pe altul să candideze.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro