Ion Cristoiu: Personajele lui Caragiale vorbesc ca-n cărţile proaste

Dorinţa noastră. Nesiguranţa ca o condiţie a omului, după Blaise Pascal:

„Stăm într-un loc vast, mereu nesiguri şi plutind între ignoranţă şi cunoaştere; şi dacă ne gîndim să mergem mai departe, ţinta noastră se clatină şi ne scapă; ea se desprinde de noi şi fuge cu o fugă veşnică; nimic nu o poate opri. Aceasta este condiţia noastră naturală şi totodată cea mai contrară înclinaţiei noastre. Noi ardem de dorinţa de a găsi un loc sigur şi o ultimă bază statornică spre a înălţa aici un turn care să se înalţe în infinit.”

*

Pe scurt. Însemnare de-a mea din 1972, cînd eram tînăr şi tăios:

Să-l fi văzut eu pe Bălcescu cu nevastă şi copil. Mai avea el curajul unei revoluţii?

*

Păcatul de a visa. Bovarysmul poate fi condamnat alături de sufletul poetic. Ce face poetul? Are cu viaţa raporturi imaginare dispuse într-un alt plan decît cel real. După Kierkegaard, cu deosebire în cazul poetului religios, aceasta e un mare păcat:

„Dar (în ciuda oricărei estetici), această viaţă (de orientare religioasă – n.n.) este mereu un păcat pentru creştin, păcatul de a visa în loc de a fi, de a nu avea decît un raport estetic, de imaginaţie cu binele şi cu adevărul, în locul unui raport real, în locul unui efort de a crea unul prin însăşi viaţa sa.”

*

Spunerea dă esenţa. Se spune în multe lucrări docte, chiar de doctorat, dacă nu mă înşel, că la Caragiale întîlnim comicul de limbaj. A susţine asta înseamnă al decade pe Caragiale din drepturile de a fi cel mai mare satiric al nostru. Da, la Caragiale spunerea dă esenţa personajelor. Mai toate personajele vorbesc mult. Şi nu doar politicienii şi jurnaliştii, la care vorba ţine de demagogie, dar şi cetăţenii simpli, în genul lui Jupîn Dumitrache, Conu Leonida. La Caragiale trăncăneala, pentru că trăncăneală e, dă seamă de o realitate. Să observăm că personajele caragialiene vorbesc de parcă ar spune pe de rost. Cade un şurub şi, gata, personajul prinde a turui vrute şi nevrute. Cazul elocvent îl constituie Lefter Popescu.

Prima caracteristică a personajului caragialian:

Nu vorbeşte, ci spune pe de rost.

 Din aceasta, decurge cea de a doua:

Uluitorul debit verbal al personajului caragialian. Obişnuit, omul îşi caută cuvintele, căci a vorbi înseamnă a comunica cît mai exact ceea ce gîndeşti şi simţi. Adică a căuta acele cuvinte şi, odată cu ele, acele rostiri care să te exprime cît mai precis.

N-am apucat să închei fraza, că, deodată, mă încearcă o bănuială. Reconstituind-o, ea s-ar înfăţişa astfel:

Dacă personajele caragialiene nu-şi caută cuvintele, înseamnă că discursul lor nu le exprimă.

Cu aceasta, am rostit cea de-a treia înfăţişare a personajelor caragialiene:

Discursul nu le aparţine, nimic din ce spun ele nu exprimă realitatea lor interioară. Sau, cum ar scrie Maiorescu, între formă (expresie) şi fond (realitatea interioară) se aşează o discrepanţă. Discursul personajelor caragialiene nu le exprimă în nici un chip. Atunci, dacă nu le exprimă, ce exprimă ele? Răspunsul nu-i prea dificil de găsit. Personajele lui Caragiale vorbesc ca în cărţile proaste. Mai puţin gesturile. Altfel, ar aminti de Don Quijote. Dar cuvintele, cuvintele, îndeosebi, aparţin cărţilor proaste: broşurilor propagandistice şi editorialelor; melodramelor picante pe la teatrele din centru, ideilor ciupite prin discuţii obscure.

Mare satiric, Caragiale ironizează adînc una din cele mai artificioase preocupări umane – lectura.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro