Ion Cristoiu: Pledoaria lui Ionel Brătianu pentru o Românie care să-şi spună cuvîntul în Europa vremii sale

Nevoia de partide puternice. Restilizarea manuscrisului – o întreprindere care mă posomorăşte, pentru că-mi descopăr stîngăciile tipice scrisului în grabă, supus mai degrabă cantităţii decît calităţii – mă obligă să recitesc eseul Învăţăturile lui Ionel Brătianu către politicieni şi nu numai. L-am publicat, cred, în Historia, şi e rezultatul alegerii dintr-o carte cu iz de broşură – Ion I.C. Brătianu Cuvintele unui mare român. Fragmente din discursuri. 1914-1927, scoasă de Editura Ramuri după moartea marelui liberal. Pentru a nu-mi scăpa vreo hîială stilistică, recitesc atent textele selectate de mine din carte şi regrupate pe chestiuni. E mai mult decît interesant că, sub semnul resemnificării oricărei lecturi după locul şi timpul care-o găzduiesc, descopăr acum citate de un mare interes, care ar fi trebuit, poate, comentate pe larg şi nu pur şi simplu reproduse. Găsesc prilejul acum de a mă opri asupra cîtorva dintre ele. Asupra celor care mi se par de o deosebită actualitate:

„Dacă pot să reprezint ceva trainic, dacă în trecutul meu am putut să înfăptuiesc ceva folositor, dacă în viitor am credinţa că pot să contribui încă la realizări necesare statului nostru, este fiindcă, de la începutul vieţii mele politice, am considerat că acţiunile bărbatului de stat depind de ideea cu care s-a legat şi că el nu poate să facă operă şubredă şi trecătoare, dacă s-a devotat sincer unor idei trainice şi înălţătoare.

De sigur că omul în viaţa lui, oricari i-ar fi ocupaţiunile, este ajutat de însuşirile sale personale de muncă. Nu este, însă, mai puţin adevărat că, în viaţa politică, mai mult decît însuşirile sale personale, sînt precumpănitoare ideile de cari el îşi leagă acţiunea sa. A lega acţiunea ta de o idee mare şi sănătoasă, este a-ţi asigura o viaţa rodnică.”

Din cîte se vede, deşi politician democrat, în nici un caz supus unui fanatism doctrinar, marele om politic pune un accent deosebit pe asumarea unei idei trainice şi înălţătoare. Ionel Brătianu merge dincolo de necesitatea unei idei călăuzitoare a acţiunii politice. El susţine că această idee trebuie să fie şi măreaţă. Să revenim la oile noastre. La politicienii noştri postdecembrişti. Poate deosebi cineva în această perioadă de aproape trei decenii în viaţa şi activitatea unui politician nu o idee măreaţă, dar măcar o idee, una care să-i dea sens respectivului în tot ce a făcut atît la putere, cît şi în opoziţie.

 Ionel Brătianu e convins că ideea asumată de un politician e o forţă nu numai pentru politician ca ins, dar şi pentru partidul care-l conduce. Liderul liberal aduce un elogiu moralei în activitatea partidelor:

„Forţa partidelor politice, ca şi a ostaşilor, e construită, în primul rînd, prin moralul lor. Cu un moral scăzut, nu poţi să vezi o oştire biruitoare, cu un moral scăzut, nu poţi să faci o organizaţiune sănătoasă de partid.”

Dar pentru a exista un asemenea moral, liderul partidului trebuie să ofere membrilor torţa unei idei. În cuvîntările sale, bazate şi pe experienţa proprie, Ionel Brătianu acordă o atenţie deosebită existenţei unor partide puternice, drept condiţie a stabilităţii ţării:

„Noi voim o viaţă puternică de stat, pe temelii largi democratice. Voim desvoltarea regimului constituţional, în deplină ordine şi legalitate, o viaţă politică parlamentară.

Aceasta implică partide puternice şi temeinic alcătuite, cari să poată da viaţă politică organică statului.

Au plătit scump acele ţări în cari partidele n-au împlinit aceste condiţiuni. Fărîmiţarea şi descompunerea lor a adus dezordine şi reaua funcţionare a regimului constituţional şi a condus la sguduiri şi reacţiuni totdeauna vătămătoare şi primejdioase. Sîntem datori să ferim statul nostru de asemenea primejdii.”

Ca urmare a atacului cu gaz sarin asupra scenei noastre politice de către Sistem, scena politică s-a fărămiţat. N-avem partide puternice, dar mai ales nu mai avem politicieni de forţă. Ionel Brătianu n-a fost nici legionar, nici general al mareşalului Antonescu, nici membru al CPEx al lui Nicolae Ceauşescu. Nu vom întîlni în activitatea sa isteriile naţionaliste ale lui Goga, A.C. Cuza, nici măcar cele ale lui Nicolae Iorga. România sub lunga Guvernare Ionel Brătianu – 1922-1928 – a fost o ţară supusă din plin modernizării, o ţară deschisă spre Europa şi spre lume, o ţară care-şi merita numele de ţară europeană. Şi totuşi în cuvîntările lui Ionel Brătianu întîlneşti ca la puţini lideri politici români de anvergură pledoaria pentru pentru demnitatea naţională, pentru o Românie care să-şi spună cuvîntul în Europa vremii sale:

„În toate împrejurările noi rămânem dominaţi de aceeaşi concepţiune, adică: că nu se poate din afară să restaurezi pe de-a-ntregul statele în interiorul lor, că oricare ar fi situaţiunea, restaurarea trebuie să se facă întîiu şi esenţialmente prin înţelepciunea, puterea şi prin munca popoarelor cari stau în graniţele acelor state.

*

În viaţa statelor, fiecare stat e în drept să-şi organizeze şi să-şi ducă viaţa internă care îi convine; atît mai bine pentru el sau pentru ai lui, sau atît mai rău, după cum înţelepciunea celor cari îl reprezintă ştie să-i constituie un regim mai mult sau mai puţin fericit. Dar aceasta e treaba internă a fiecărui stat şi fericirea nu poate să vină din afară pentru popoarele care nu ştiu să-şi organizeze însăşi viaţa în cari pot să se desvolte.

Tocmai la vremuri de cumpănă, cînd povara nevoiei răsbeşte pe cei slabi şi rătăceşte pe cei nestatornici, atunci se arată mai luminoasă şi mai precumpănitoare vrednicia oamenilor superiori.

Chezăşia esenţială a situaţiunii internaţionale a unui stat e sănătoasa lui stare internă. Lucrând pentru organizarea şi desvoltarea acestei ţări, contribuim totdeauna la realizarea unei bune politici externe.

*

Dar actuala desfăşurare a vieţii internaţionale şi problemele fundamentale ce urmează a fi rezolvate după răsboiul mondial cer imperios ca situaţia internă şi externă a României să-i îngăduie, nu numai ca ea să-şi spună cuvîntul, dar cuvîntul ei să fie ascultat.

*

Am auzit adesea vorbindu-se de «marii europeni», numind astfel pe acei cari, exclusiv preocupaţi de părerea streinătăţii, socotesc că pot înlocui prin succese externe forţele interne. Procesul cred că este răsturnat, adevăratul mare european este acela care contribuie la desvoltarea Europei prin desvoltarea forţelor naţionale pe cari le reprezintă.”

Nu întîmplător scrie Pamfil Şeicaru cînd se referă la Oamenii Mari ai României Mici:

„Ionel Brătianu avea în raporturile cu reprezentanţii marilor puteri o mîndrie care minuna, un simţ al demnităţii naţionale egal celui al lui Petre Carp. De altfel, în afară de ruşinoasa excepţie a lui Mitiţă Constantinescu, toţi oamenii politici ai României mici aveau o ţinută demnă. Bucureşti era postul în care un diplomat străin îşi trecea examenul de capacitate. Partidele democratice, după 1918, au introdus ploconelile faţă de reprezentanţii marilor puteri”. (Pamfil Şeicaru, Ionel I.C. Brătianu, arhitectul României Mari, în Carpaţii, I, nr. 3, 10 septembrie 1954).

Citeşti aceste vorbe ale lui Ionel Brătianu şi te întrebi dacă ele au fost rostite cu atîta forţă de vreun politician postdecembrist.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro