Ion Cristoiu: Povara de pe umerii Conducătorului

Precursor. Mihail Sadoveanu – precursor al genului fantasy:

„Asemenea acum, de pe zidurile Cetăţii Domneşti, străjerii văd peste zăvoaie Siretul curgînd împuţinat: pare un brîuşor de argint. Şi ziua şi noaptea, în lungul ceasurilor, fîlfîie cînd şi cînd dinspre miazăzi aceeaşi aburire caldă. La a treia strajă, în puterea nopţii, cînd ies spaimele şi înlemneşte firea, aşa de tare se subţiază văzduhul sub clipirea stelelor, de s-aude un cucoş cîntînd stîns dintr-aşa depărtare, încît nu poate să fie decît de pe celălalt tărîm.” (Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, volumul II, Izvorul Alb)

*

Tragism. M-am întrebat dintotdeauna ce carte ar putea surprinde în profunzime şi complexitate tragicul an 1940 din istoria ţării. Anul în care, cum spunea un erou al lui Cezar Petrecu, România Mare a devenit în doar 60 de zile România Mică. Anul în care ţara, complet izolată pe plan european, sfîşiată de dispute lăuntrice, ajunge la cheremul lui Hitler şi Mussolini. Stă în firea omului să nu poată trăi deplin decît locul şi timpul în care se află. De aceea, nouă, celor de azi, cetăţeni ai unei ţări cu o poziţie sigură în frămîntatul spaţiu internaţional, ne e greu, dacă nu chiar imposibil, să realizăm sentimentele omului simplu din România lui 1940: neliniştea mereu crescîndă la conflagraţia europeană, nenorocirile refugiatului obligat să-şi lase agoniseala de o viaţă pentru a lua drumul pribegiei, uluirea în faţa graniţelor sfîrtecate, îngrijorarea concentratului pentru gospodăria din sat, nesiguranţa zilei de mîine.

Dar poate şi mai greu e să ne imaginăm situaţia oamenilor politici, responsabili de destinele ţării, confruntaţi cu halucinantul tablou al Europei momentului:

Prăbuşirea alianţelor tradiţionale, ţări dispărute de pe hartă într-o noapte, practici necunoscute pînă atunci în relaţiile dintre state, disoluţia unităţii consfinţite prin tratate în faţa expansiunii agresorului.

Cetăţeanul simplu se dedică vieţii şi muncii de fiecare zi cu siguranţa dată de convingerea că destinul lui, ca şi al altora, milioane, se află în mîinile sigure ale celor din fruntea colectivităţii naţionale. Că aceşti bărbaţi de stat vor şti, printr-o însuşire care-i lipseşte lui, omului de rînd, să poarte nava ţării pe apele învolburate ale prezentului fără ca vreo stîncă s-o sfărîme. În absenţa acestui sentiment secret, nutrit mai mult sau mai puţin clar de fiecare dintre noi, viaţa normală a unei societăţi e practic imposibilă. Iată de ce omul politic îşi asumă povara unei responsabilităţi ieşite din comun. El e încercat, clipă de clipă, de sentimentul că decizia luată se pronunţă nu numai asupra vieţii sale, ci şi a milioane de oameni care şi-au pus încrederea în capacitatea lui de a lua hotărîrea cea mai bună a momentului. Shakespeare, unul dintre marii gînditori politici ai lumii, a surprins exact această situaţie greu de imaginat de către omul simplu, a conducătorului din clipa hotărîrii decisive:

„Un nevoiaş, deci, de măriri lipsit. / Ce-şi trece ziua-n muncă, noaptea-n somn. / E mult mai fericit decît un rege. / Şi-un sclav, părtaş al păcii ţării lui. / Se bucură de ea, şi nu-şi dă seama / / Cu minteai-i proastă, cît veghează-un rege / Să ţină pacea, ale cărei ceasuri / Sînt pentru toţi plugarii-

*

Cei doi eroi. Un erou al timpului nostru, de M. Lermontov. Cartea are o structură interesantă. E alcătuită din două părţi:

Prima parte descrie pe Peciorin din exterior, prins în două întîmplări caracterizante: dragostea şi prietenia.

A doua o alcătuieşte jurnalul său, în care, risipită prin mici fragmente, se desfăşoară atitudinea sa faţă de lume, faţă de ceilalţi şi, mai ales, faţă de sine însuşi. S-a vorbit mult despre Străinul lui Camus şi Peciorin al lui Lermontov, s-au făcut numeroase asociaţii, toate cu pasiunea inteligenţei de a apropia lucrurile unul de altul, de a nu lăsa, orice ar fi, vreun lucru singuratic, izolat de celelalte. Perfect justificabil. Cei doi – Străinul şi Peciorin – se apropie destul de mult. Amîndoi sunt, după a lor mărturisire, produsele unei societăţi, fructul unei educaţii pe care, lucizi şi critici, ei o denunţă. Pentru amîndoi faptele sunt neutre, lipsite de adîncime. Ei înşişi se văd ca nişte personaje plate, refractare, în care întîmplările nu stîrnesc tulburări. De aici plictisul lor, trecerea neutră prin viaţă şi gustul pentru senzaţii tari, violente, acel vivere periculosamente, nevoie prezentă în conştiinţa dezabuzaţilor. Dar analogiile merg doar pînă aici. Căci, în ciuda ironiei lermontoviene, Peciorin nu este un erou al timpului său, un tip reprezentativ pentru o anume stare de spirit. Străinul, în schimb este. Lermontov e un rus tradiţionalist, un tolstoian zvîrlind anateme fandoselilor franţuzeşti, occidentale, adică. Pe el îl revoltă bîntuiţii de plictis, în genul lui Peciorin. Un erou al timpului nostru e o sintagmă ironică, menită a denunţa nu doar eroul, dar şi timpul nostru, dispreţuit de autor. Pentru asta scriitorul rus introduce în structură partea în care Peciorin e văzut de doi ruşi autentici, care-i spun lui Lermontov despre eroul timpului nostru. Astfel Lermontov, rus autentic sau mai degrabă scriitor rus autentic consideră peciorinismul o excepţie de la morala vremii, un erou al blestematelor timpuri moderne.

Citindu-l pe Lermontov înţelegi de ce şi azi Rusia, deşi parte din continentul european, se ţine deoparte de timpurile moderne şi de eroii acestor timpuri, altfel spus de morala lipsei de morală care defineşte societatea occidentală de azi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro