Ca să scape de Nicolae Titulescu, devenit tot mai incomod prin cultivarea propriei glorii în defavoarea celei naţionale, Carol al II-lea pune la cale un truc.

Pe 29 august 1936, premierul Gh. Tătărescu îşi prezintă demisia. Regele îl desemnează tot pe el cu formarea noului guvern. Noul guvern, propus de Tătărescu şi acceptat de Carol al II-lea, are aceeaşi componenţă. Cu o singură excepţie:

La Externe, Nicolae Titulescu e înlocuit cu Victor Antonescu.

E un truc pe care postdecembriştii noştri nu l-au folosit. Ei, în schimb, s-au desfătat din plin cu demiterea prin presă. Cel în cauză află de la Radio sau şi mai grav, din presa de a doua zi, că nu mai e ministru. A fost demis sau chiar şi-a dat demisia. În acest caz, nu e vorba de ceva nou. Şi Nicolae Titulescu află de la Radio că nu mai e ministru de Externe. Asta în timp ce se afla la Cap Martin, pe Coasta de Azur. Diplomatul a fost atît de surprins, încît, după ce-a telefonat la redacţia Adevărului, din Bucureşti, să se asigure că nu-i o glumă proastă, se îmbolnăveşte grav.

Căderea de la Putere e răul cel mai cumplit care i se poate întîmpla unui politician.

Unii fac totuşi faţă acestui examen crucial al vieţii.

Şi nu de puţine ori găsesc forţa de a supravieţui răului, şi, ulterior, dacă împrejurările le sunt favorabile, să revină la Putere.

Alţi însă se prăbuşesc iremediabil.

Oricît ar părea de ciudat, printre cei loviţi mortal de căderea de la Putere s-a numărat şi Nicolae Titulescu.

Într-un interviu din Epoca, 25 septembrie 1936, dr. N. Lupu mărturiseşte următoarele:

„Am văzut pe d. Titulescu în zilele de 13, 14 şi 15 septembrie la St.-Moritz. Starea lui era atunci atît de gravă, că numai o minune dumnezeiască putea să-l salveze.

Despre prima transfuzie de sînge, aveam impresia că asist la reînvierea lui Lazăr. Cu fiecare picătură de sînge viaţa îi revenea şi, ca la o oră după transfuzie, ochii lui Titulescu străluceau vii şi verva politică îi cuprinsese sufletul.

Minunea deci, de care vorbeam, e pe cale să se realizeze. Ştirile de azi sunt mult mai bune şi somnul – marele reparator al boalelor, cum spuneau latinii – i-a revenit.

Cred că Titulescu se va restabili.

Asupra bolii în sine, medicii, deşi constată o anemie profundă, nu ştiu încă cărei cauze se datoreşte.“

Dr. N. Lupu precizează într-un discurs ţinut la marea întrunire revizionistă de la Satu Mare, octombrie 1936, reprodusă în Aurora din 29 octombrie 1936, că Titulescu „s-a îmbolnăvit de inimă rea“. Drept argument, vorbitorul convoacă o scenă la care autorul a fost martor:

„Cuvintele lui de pe patul de suferinţă mi-au rămas adînc brăzdate în suflet: «M-au dat afară ca pe o slugă netrebnică, frate Lupule!» Atît a putut spune Titulescu pe patul de suferinţă“.

Pînă atunci Titulescu fusese un răsfăţat al sorţii. Cultivat de presa occidentală, vedetă internă şi internaţională, trăind pe picior mare. E practic imposibil să treci de la o asemenea ipostază de nemuritor la cea de anonim. În plus, fostul Ministrul de Externe fusese atît de răzgîiat de Carol al II-le, încît lovitura i se părea neverosimilă. Constantin Xeni scrie despre puterea lui Nicolae Titulescu:

„Pe faţă însă, nimeni nici din guvern, nici din opoziţie, nu îndrăznea să sufle o vorbă. Rareori şi cu sfială, N. Iorga şi George Brătianu schiţau cîte o critică“.

Referindu-se la destinul lui Nicolae Titulescu după lovitura administrată de Majestatea Sa, Constantin Xeni pune punctul pe i:

„De aici înainte, viaţa lui n-a fost decît o lungă şi penibilă agonie. Cariera lui politică era în adevăr sfîrşită.

Dizgraţia o găsim presărată de-a lungul istoriei. Alţii mult mai mari ca Titulescu au fost loviţi de ingratitudinea regilor. E drept că ea se suportă greu. Chiar numai retragerea normală din viaţa publică au primit-o greu cei răsfăţaţi de beţia puterii. Cazul lui Talleyard constituie una din rarele excepţii. Căci scena politică e aşa de ameţitoare, încît focul rampei exercită asupra actorilor politici puteri de neînvins. Scîndurile scenei parcă pare că îi recheamă necontenit şi viaţa nu le inspiră nici o resemnare.

Titulescu n-a putut suporta tragica lui dizgraţie. Ea l-a zdrobit literalmente“.

Acelaşi dr. Constantin Xeni crede că prăbuşirea din 1936, accentuată de anonimatul de după decembrie 1937, l-a dus la consumul excesiv de cocaină, care l-a ruinat complet:

„Dar insomniile şi mai ales durerea lui morală îl face să accentueze din ce în ce mai mult fatala obişnuinţă a cocainei şi a morfinei. El ajunge să-şi facă singur injecţii masive, fără de care nu mai putea trăi. Îşi cumpără o somptuoasă vilă pe marginea mării, la Cap d’Ail, lîngă Monte Carlo. Nu stă în ea. Colindă iar hotelele, fără linişte, fără sănătate, fără speranţe. Fostul preşedinte al Ligii Naţiunilor, unde există o secţiune specială pentru reprimarea funestului comerţ cu stupefiante, îşi procura pe ascuns, cu sume fabuloase, cantităţi de cocaină şi morfină, care au uimit pe medicii săi. Echilibrul spiritual al acestui creier, odinioară aşa de strălucit, era acum distrus. Şi prăbuşirea finală s-a apropiat, din nefericire, cu paşi repezi. Speculat de cîţiva medici, el face acum şi injecţii de altă natură; cade în excitaţiuni tinereşti cu totul anormale şi, după o lungă şi groaznică decreptitudine fizică, umbra de om ce mai rămăsese din el închide ochii la 18 martie 1941, ziua chiar a naşterii lui, în hotelul Carlton din Cannes. Avea 58 de ani“.

Prin raportare la Nicolae Titulescu, alţi politicieni - Mareşalul Antonescu, Nicolae Ceauşescu - au avut o prăbuşire tragică:

De la condiţia de stăpîni absoluţi ai ţării la cea de arestaţi şi executaţi.

Era Nicolae Titulescu mai puţin bărbat decît ei?

Posibil.

Cum la fel de posibil e şi faptul că spre deosebire de ei lui Nicolae Titulescu nu i s-a oferit prilejul de a muri eroic.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro