Ion Cristoiu: Presa unui popor de guguştiuci

Versuri. În 1954, cînd s-a vrut reintroducerea lui George Topîrceanu în circuitul editorial şi publicistic, pentru a face din opera poetului o gazetă de perete bolşevică, presa literară s-a grăbit să vadă în Rapsodii de toamnă o „critică virulentă a vieţii politice din regimul burghezo-moşieresc“. Aşa s-a făcut ca simpaticele versuri despre „lăstunul, în frac“, „insultat în pauze de broscoii din răstoacă“ să fie înfăţişate drept o satiră la adresa Parlamentului interbelic, eretele, drept ticăloasa Siguranţă burgheză, şi, în general, atmosfera veselă din Rapsodii trece drept crunta denunţare a atmosferei de pe scena politică burghezo-moşierească.

*

Despre presă. Unul dintre adevărurile clişeu care scot capul ori de cîte ori vine vorba de presa care manipulează:
Ea, această presă, ar fi responsabilă de imbecilizarea cititorului şi telespectatorului impunîndu-i prin falsuri, prin exagerarea tendenţioasă, convingeri social-politice şi economice aiuristice.

După opinia mea nu presa imbecilizează poporul, ci poporul imbecilizează presa.
Ori de cîte ori se comentează falsificarea realităţii de către presă, dar mai ales populismul deşănţat al ziarelor şi televiziunilor de ştiri, se fac trimiteri automate la presa din Occident, care respectă riguros standardele profesiei, între care se numără, la loc de frunte, şi cel al păstrării în hotarele adevărului.

Se lasă astfel impresia că falsificarea realităţii îşi are cauza, la noi, în slaba calitate a jurnaliştilor.
Nici vorbă de aşa ceva. Presa din Occident nu-şi îngăduie să falsifice realitatea, s-o exagereze şi s-o denatureze propagandistic, deoarece în Occident consumatorul de media e înzestrat cu spirit critic.

El, acest consumator, sesizează imediat falsul, exagerarea, denaturare, într-un cuvînt gogoaşa de presă şi amendează ziarul sau postul TV refuzînd să mai cumpere ziarul sau să mai urmărească postul TV.

La noi, consumatorul de media, brav român, nu numai că înghite ca un guguştiuc orice gogoaşă de presă, incapabil s-o supună judecăţii critice, dar mai mult, se dă în vînt după falsul înfăţişat drept adevăr, după exagerarea senzaţionalistă sau propagandistă.

Şi cum viaţa presei depinde de tiraj sau de rating, mulţi profesionişti sunt obligaţi să facă grave concesii poporului de guguştiuci.
Astfel că nu presa imbecilizează poporul ci Poporul imbecilizează presa!

Iată un nărav care face ravagii în România televiziunilor de ştiri.
E vorba de a crea ştiri din realităţi care nu sînt ştiri: datul cu părerea.

Lucrurile se întîmplă cam aşa.
Un politician spune ceva la o conferinţă de presă sau la un interviu din simplu motiv că trebuia să umple un spaţiu de o oră.
Imediat, fătucile de la televiziunile de ştiri iau microfonul la spinare şi pornesc în căutarea părerilor despre ce-a zis politicianul respectiv.
În 99% din cazuri, cel prins de fătuce habar n-are de ce a zis politicianul despre ale cărui vorbe i se cer şi lui nişte vorbe. Nu-i nimic. Îi spune fătuca ce-a spus. Evident, cu vorbele ei pentru că n-a luat cu ea înregistrarea. Pe baza spuselor fătucei, convocatul la datul cu părerea zice şi el ceva.

Dacă spune ceva de rău despre spusele politicianului, televiziunile de ştiri fac breaking news cu anunţul trîmbiţat:
Ceartă între X şi Y!
X sare la gîtul lui Y!

Dacă nu spune mare lucru, televiziunile de ştiri nu se descurajează.
Anunţul pus sub semnul lui Breaking News vizează blatul dintre cei doi.
Şi astfel, amîndouă părţile – presă şi politicieni – ies în cîştig din această afacere.

Presa îşi acoperă spaţiul tipografic sau spaţiu de emisie fără prea mare cheltuială de timp, de energie, de talent şi de bani.
Politicienii lasă impresia că năduşesc de atîta activitte.
Care activitate se rezumă la datul din gură.

La o privire mai atentă, vom descoperi că scena noastră politică nu produce nimic în planul faptelor. Cu toate acestea, impresia generală a cea de intensă activitate: crnturi, împuşcări, scandaluri.
E vorba însă doar de vorbe.
Caragiale observa undeva că politica e o veritabilă industrie.
De vorbe goale!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro