Ion Cristoiu: Profesiunea de credinţă a lui Donald Trump: Mă folosesc de presă în acelaşi fel în care presa se foloseşte de mine: pentru a atrage atenţia

Ce scriam despre Donald Trump în 2016, cu opt ani în urmă, deci:

Niciuna dintre relaţiile lui Donald Trump n-a fost şi nu este atît de controversată precum cea cu Presa. Cu Presa politică, după cum precizează preşedintele ales ori de cîte ori trebuie să se exprime despre Media. Cu Presa financiară – adaugă el imediat, am relaţii excelente, caracterizate prin respect reciproc. Citind cît de cît despre Donald Trump, aş putea trînti un comentariu despre nu atît controversata, cît mai ales complicata sa relaţie cu Presa politică. Aşa cum am făcut de atîtea ori cînd a venit vorba de informarea corectă a cititorilor mei, voi invoca Documentul. Cel mai important document mi se pare capitolul 2 al cărţii sale Great Again: How to Fix Our Crippled America (Din nou măreaţă: Cum să punem la punct America noastră paralizată). Sunt convins că, inteligent şi lucid cum e, cititorul acestui blog va trage concluziile corecte despre Războiul dintre Donald Trump şi Presa politică. Deşi cuvîntul mass media e folosit la noi de mulţi la plural pentru fluenţa textului prefer formula la singular.

Capitolul 2. Mass-media noastră politică „imparţială”

O perioadă îndelungată am fost omul pe care mass-media i-a plăcut să-l urască.

Nu mi-a luat mult timp pentru a afla cum cât de necinstită poate fi media politică. La prima dezbatere republicană, jurnalista de la Fox, Megyn Kelly, şi-a manifestat clar ostilitatea faţă de mine. Şi, desigur, la a doua dezbatere, aproape toata lumea m-a atacat, deoarece majoritatea procentajelor lor din sondaje se scufundau, în timp ce ale mele erau în creştere.

Sunt, probabil, o persoană controversată. Spun ce gândesc. Nu aştept să aud ce are de spus cel ce face sondajele, pentru că eu nu folosesc persoane care fac sondaje de opinie. Mass-media adoră sinceritatea mea. Ei ştiu că nu am de gând să mă eschivez sau să ignor întrebările lor. Nu am nici o problemă să spun lucrurilor pe nume. Aceste dezbateri prezidenţiale, în mod normal, ar fi atras câteva milioane de telespectatori, dar în prima noapte am avut 24 de milioane de persoane care au deschis televizorul, iar a doua dezbatere a atras un număr similar. Acestea au fost cele mai mari audienţe din istoria Fox News şi CNN, mai mari decât cele de la finala NBA, World Series, şi decît cele mai multe retransmisii din Liga de fotbal american (NFL).

De ce credeţi că oamenii au deschis televizorul? Pentru a auzi întrebările urâte? Pentru a urmări o bandă de politicieni sforţîndu-se să pretindă că sunt din afara sistemului (aşa cum sunt eu cu adevărat) astfel încât să poată avea mai mult succes? Adevărul este că eu le dau oamenilor ceea ce au nevoie şi merită să audă – exact ceea ce nu obţin de la politicieni profesionişti: Adevărul cu a mare. Ţara noastră este o harababură chiar acum şi nu avem timp să pretindem altceva. Nu avem timp de pierdut pentru a fi corecţi politic.

Îi ascultaţi pe politicienii şi este ca şi cum aceştia vorbesc dintr-un scenariu intitulat „Cât de plictisitor pot fi cu adevărat?” A le urmări pe unele dintre aceste persoane în timp ce sunt intervievate e la fel de pasionant ca şi cum ai aştepta să se usuce vopseaua. Le este atât de frică să nu se încurce în propriile lor cuvinte, terifiate că vor spune ceva care nu e în textul scris dinainte sau să deraieze de la mesaj – aceasta e formula pe care o folosesc, „să deraieze de la mesaj”- că sunt paralizate verbal. Vor face tot ce vor putea pentru a evita să răspundă la o întrebare – iar media joacă acest joc cu ei.

Obiectivul acestui joc este să apară gânditori în timp ce încă mai arată ca un tip (sau tipă) normal, cu care ar fi plăcut să bei o bere. Cei ce fac sondaje de opinie le spun cum să placă la toată lumea, fără a supăra pe nimeni. Aceiaşi politicieni care promit cu siguranţă că vor să le ţină piept duşmanilor noştri nu ştiu să răspundă direct şi franc reporterilor. Nu joc acest joc, pentru că eu sunt un om de afaceri de mare succes şi am mintea setată asupra faptului că această ţară are nevoie să iasă singură din adâncul tuturor problemelor noastre şi a celor 19 miliarde de dolari ce le datorăm.

La prima dezbatere, am răspuns unei întrebări duşmănoase a lui Megyn Kelly la întrebarea adversă spunându-i, „Cred că problema cea mare pe care această ţară o are este aceea de a fi politically correct. Am fost provocat de atât de mulţi oameni, că n-am avut timp să fiu corect politic. Şi, ca să fiu sincer cu tine, nici această ţară nu mai are timp. Această ţară are necazuri mari. Nu mai câştigăm. Pierdem în faţa Chinei. Pierdem în faţa Mexicului, atât în comerţ cât şi la frontieră. Pierdem în faţa Rusiei, a Iranului şi a Arabiei Saudite”.

Nu mă laud când spun că sunt un câştigător. Am experienţă în a câştiga. Asta e ceea ce se cheamă leadership. Asta înseamnă că oamenii mă vor urma şi vor fi inspiraţi de ceea ce fac. De unde ştiu? Am fost un lider întreaga mea viaţă. Mii dintre angajaţi mei ştiu că-mi ţin cuvîntul şi că-i voi ajuta să fie la înălţimea situaţiei. Uneori pot fi modest, injectând un pic de umor, amuzîndu-mă sau chiar glumind. Ne simţim bine. Spun ceea ce gîndesc, şi toţi cei ce mă cunosc într-adevăr apreciază asta.

Cu problemele cu care ne confruntăm, aceste dezbateri au devenit „Trump versus Ceilalţi”. Atacurile vin spre mine din toate direcţiile, pentru că toţi ştiu că sunt singurul care vorbeşte despre schimbarea într-adevăr a acestei ţari şi de a face din nou America măreaţă. Moderatorii citesc un citat de-al meu (sau interpretează greşit un citat de-al meu) şi apoi roagă pe altcineva să îl comenteze. Am temperamentul care convine? Aş conduce ţara ca o afacere? Când am „devenit de fapt un republican”? Aceste schimburi de replici fac bune programele TV. Din păcate, sunt urmărite ca şi cum ar fi întreceri sportive.

Şi ghiciţi de ce? Puţine, dacă chiar niciuna dintre aceste întrebări, nu ajung la miezul a ceea ce nu este în regulă cu ţara noastră şi la ceea ce contează cu adevărat pentru americani. Aceasta ia o turnură personală, deoarece politicienii (şi acoliţii lor jurnalişti) ştiu că publicul nu vrea să audă de detaliile schimbării noastre de vestă în ce priveşte acordul nuclear cu Iranul sau de propunerile pentru a acoperi deficitul federal care vor face să sîngereze contribuabilul american. Schimburile personale dintre mine şi ceilalţi devin evenimentul principal al dezbaterii şi centrul atenţiei ştirilor timp de săptămâni. Aţi vrea să credeţi că Fox News şi CNN ar putea face mai bine. Ca să se consemneze, socotesc că CNN şi Fox m-au tratat rău. Cu toate acestea, s-ar putea imagina că o reţea de ştiri majoră şi-ar lua responsabilităţile mai în serios şi ar folosi aceste dezbateri pentru a ajuta publicul să decidă cine are cel mai bun plan pentru a face ţara noastră măreaţă din nou.

Dar ei au ratat această ocazie.

Întregul format al dezbaterii a mers bine pentru mine. Poporul american este inteligent şi şi-a dat seama destul de repede care au fost motivele reale care fac să se intensifice atacurile personale împotriva mea. Dintr-o lovitură am obţinut mai multe minute, o acoperire mai multă pe prima pagină, mai multe solicitări pentru interviuri decât oricine altcineva – şi cel mai important pentru America – ocazia de a vorbi direct cu oamenii.

Există mulţi reporteri pentru care am mult respect, mai ales în mass-media financiară. Când jurnaliştii financiari îţi iau un interviu, ştiu ce fac, şi-ţi pun întrebări directe, care pot oferi informaţii importante pentru publicul lor. Sunt bani în joc şi ei nu joacă acelaşi jocuri stupide „de-a prinselea” aşa cum face mass-media politică. Nu îşi pot permite asta.

Nu mă deranjează să fiu atacat. Mă folosesc de presă în acelaşi fel în care presa se foloseşte de mine: pentru a atrage atenţia. Odată ce am această atenţie, depinde de mine să o folosesc în avantajul meu. Am învăţat cu mult timp în urmă că, dacă nu ţi-e frică să vorbeşti liber şi onest, jurnaliştii vor scrie despre tine sau te vor ruga să vii în emisiunile lor. Dacă faci lucrurile un pic diferit, dacă spui lucruri şocante şi dacă ripostezi, ei te adoră. Aşa că, uneori, fac comentarii scandaloase şi le dau ceea ce ei aşteaptă- telespectatori şi cititori – pur şi simplu pentru a demonstra o idee. Sunt un om de afaceri cu un brand de vânzare. Când a fost ultima dată când aţi văzut un semn agăţat în afara unei pizzerii susţinând „Cea de a patra cea mai buna pizza din lume”?! Dar acum eu îmi folosesc talentele, şlefuite de-a lungul anilor de succes imens, pentru a-i inspira pe oameni să creadă că ţara noastră poate fi mai bună şi din nou măreaţă şi că putem schimba lucrurile.

Costul unui anunţ pe o pagină întreagă din New York Times poate merge pînă la 100.000 $, dacă şi nu mai mult. Dar, atunci când ei scriu un articol despre una dintre afacerile mele, nu mă costă un cent, şi obţin publicitate mult mai importantă. Eu şi media avem o relaţie din care tragem profit reciproc: ne dăm unul altuia cea ce fiecare are nevoie. Şi acum mă folosesc de această relaţie pentru a vorbi despre viitorul Americii.

Mulţi oameni cred că fac bine cu presa. Poate că fac, uneori, dar cine crede că mă pot folosi de presă greşeşte absolut. Nimeni nu se poate folosi de presă. E prea mare, prea larg răspândită. Pentru mine, a fost absolut necesar să încerc să construiesc relaţii cu reporterii. Există mulţi jurnalişti pe care-i respect. Printre cei mai buni oameni pe care îi cunosc personal sunt şi jurnalişti. Sunt cinstiţi, decenţi şi harnici; aduc cinste profesiei lor. Dacă mă înşel sau comit o greşeală, ei îmi comunică asta în mod corect. Nu am nici o problemă cu asta. Greşeala mă deranjează, nu comunicarea.

Dar există, de asemenea, multe cazuri când cred că media este violentă şi grosieră, atât cu oameni ca mine, cît şi cu procesul. Cuvântul cheie este „acurateţe”. La fel ca în orice altă profesie, există oameni care nu sunt buni. Nu există nici o îndoială că având în vedere toată presa de care am avut parte, atât bună, cât şi rea, am întâlnit cu siguranţă oameni la ambele capete ale lanţului alimentar, atât cel de foarte sus, cât şi cel mai de jos. Vreau să spun, în partea cea mai de jos sunt fiinţe abjecte, necinstite. I-am văzut pe aceşti aşa-numiţi jurnalişti minţind fără ruşine. Spun asta, deoarece incompetenţa nu poate explica lucrurile inexacte pe care le scriu. Nu există nici o altă explicaţie.

Imaginea pe care mi-am creat-o prin media mi-a permis să construiesc unul dintre cele mai mari branduri de lux din lume. Oamenii cumpără apartamentele mele, cumpără eticheta mea, şi joacă pe terenurile mele de golf, deoarece ştiu că, dacă mi-am pus numele pe ceva, trebuie să fie de calitate superioară. De ce credeţi că NBC mi-a dat propria emisiune, „The Apprentice” („Ucenicul”)? Au făcut-o, pentru că am imaginea unui mare angajator care poate să se arate dur. Rezultatul a fost unul dintre cele mai de succes show-uri din istoria televiziunii. Sunt singurul şef din lume care saltă viitorul statut al unei persoane concediind-o.

Uneori, adevărul doare, dar, uneori, aceasta este singura modalitate de a fi mai bun. Şi o mulţime de telespectatori mi-au spus că, urmărind emisiunile mele, au învăţat cum să fie mai eficienţi la locurile lor de muncă, astfel încât să evite să fie concediaţi.

Nu mă deranjează critica. Oamenii spun că sunt sensibil, dar de fapt sunt insensibil. Am o soţie minunată şi frumoasă. Am miliarde de dolari. Copiii mei sunt directori extrem de inteligenţi şi realizaţi care lucrează cu mine. Am o grămadă de potenţiale proiecte uriaşe care stau pe biroul meu. Nu pot să intru într-o încăpere sau să merg pe stradă, fără ca oamenii să alerge spre mine şi să-mi spună că sunt entuziasmaţi de ideea că ţara noastră va fi din nou cîştigătoare. Prin urmare, critica nu mă deranjează, şi nu mă poate răni. Am avut putere şi am avut profit, dar acum este timpul pentru a-i ajuta pe oameni să aibă o voce şi pentru a mă asigura că oamenii sunt auziţi. Fac acest lucru pentru a face din nou ţara noastră măreaţă.

Cu nu prea mult timp în urmă, mulţi experţi reputaţi mă tot întrebau dacă eram serios. Am crezut că au pus întrebarea greşită. Ceea ce ar fi trebuit să întrebe era dacă eram serios cu privire la viitorul ţării noastre. Nu am fost niciodată mai serios despre altceva în viaţa mea.

În căutarea de rating, fiecare emisiune se zbate să se vorbească despre ea. Problema e că ei nu-şi fac treaba. Ei nu sunt interesaţi în informarea publicului. În schimb, ei joacă propriul lor de joc „de-a prinselea”. Aşa cum am spus, o parte din media politică este necinstită. Nu le pasă să publice adevărul, nu doresc să citeze remarcile mele în întregime, şi nu vor să se deranjeze să explice ceea ce am vrut să spun. Ei ştiu ce am spus, dar citează trunchiat sau interpretează astfel încît dau spuselor mele un sens diferit.

Mi-am amintit de acest comportament, atunci când am anunţat că voi candida pentru preşedinţie pe 16 iunie la New York Am vorbit pe larg despre o mulţime de subiecte diferite. Am enumerat o mulţime din problemele cu care ne confruntăm: imigraţia ilegală, sub ocuparea forţei de muncă, un produs intern brut în scădere, un arsenal nuclear în curs de îmbătrânire, şi terorismul islamic. Am vorbit în detaliu despre toate acestea. Pe ce s-a concentrat media? S-a concentrat pe faptul că am spus că Mexicul ne-a trimis peste graniţa noastră din sud oamenii săi cei mai răi. „Ei ne trimit oameni care au o mulţime de probleme”, am spus. „Şi ei aduc aceste probleme la noi”.

Imediat după aţi auzit că Trump a spus că toţi imigranţii sunt criminali. Nu asta a fost ce am spus, dar asta a făcut o ştire mai bună pentru mass-media. Le-a dat şi cîteva titluri tari. Ceea ce am spus a fost că printre toţi imigranţii ilegali care provin din Mexic sunt şi oameni destul de răi, unii dintre ei, violatori, alţii, traficanţi de droguri, unii dintre ei venind aici pentru a trăi în afara sistemului; şi ar fi mai bine să luăm măsuri imediate şi dure vizînd închiderea graniţelor noastre pentru aceşti „ilegali”.

Oamenii care mă cunosc ştiu că nu i-aş insulta pe hispanici sau pe oricare alt grup de oameni. Am făcut afaceri cu mulţi hispanici. Am trăit toată viaţa mea în New York. Ştiu cât de minunată poate fi cultura Latino. Cunosc contribuţiile pe care le Hispanicii le aduc ţării noastre. De-a lungul anilor am angajat multe persoane hispanice harnice. Am un mare respect pentru persoanele hispanice, dar nu asta e ceea ce a comunicat mass-media.

Iată ce a comunicat mass-media: TRUMP ÎI NUMEŞTE CRIMINALI PE TOŢI IMIGRANŢII şi TRUMP ÎI NUMEŞTE PE TOŢI MEXICANII VIOLATORI!

Complet ridicol.

Una dintre problemele pe care le are presa politică cu mine este aceea că nu mă tem de ea. Alţii aleargă în jurul ei practic cerşind atenţie. Eu nu. Oamenii reacţionează pozitiv la ideile mele. Aceste tipuri de media vând mai multe reviste când faţa mea este pe copertă sau când eu particip la o emisiune, pentru că prezenţa mea aduce o audienţă mai mare decât atrag în mod normal aceste emisiuni. Şi ceea ce-i amuzant este că pentru a obţine această atenţie cel mai bine pentru ei se dovedeşte a fi de a mă critica. Dar americanii încep să înţeleagă asta. Şi-au dat seama în cele din urmă că o mare parte din presa politică nu încearcă să le ofere oamenilor o prezentare corectă a problemelor importante. În schimb, încearcă să manipuleze oamenii – şi alegerile – în favoarea candidaţilor pe care ei doresc să-i vadă aleşi. Aceste companii media sunt deţinute de miliardari. Aceştia sunt oameni inteligenţi, care ştiu ce candidat le va fi favorabil şi găsesc astfel un mijloc de a susţine persoana pe care o doresc.

Ar fi imposibil pentru mine să estimez de câte ori am fost intervievat şi de cât de mulţi reporteri. Nici nu pot să vă spun pe cât de multe coperte de reviste am apărut. Recent, am fost intervievat de moderatorul radio conservator Hugh Hewitt. A numit interviul „Cel mai bun interviu din America”. Iată ce s-a întâmplat. În timpul show-ului, el a început să-mi pun o serie de întrebări despre un general iranian şi despre diverşi lideri terorişti. „Îl aştept pe următorul comandant şef al armatelor noastre care să ştie cine este Hassan Nasrallah, şi Zawahiri, şi al-Julani, şi al-Baghdadi. Ştiţi despre cine vorbesc fără a utiliza fişele?” Ce întrebare ridicolă. Nu cred că faptul de a cunoaşte numele fiecărui lider terorist cu mai mult de un an înainte de alegeri este un test de a afla dacă cineva este calificat sau nu pentru jobul de preşedinte. Nu ne jucăm Trivial Pursuit (joc de tip Cunoştinţe generale n. n). Fiecare întrebare pusă de Hugh a fost de acest gen. Am notat în trecere că nu a pus prea multe întrebări legate de politica noastră economică sau despre reformarea sistemului de impozitare – lucruri pe care toată viaţa mi-am petrecut-o stăpânindu-le. În schimb, mi-a pus aceste întrebări de tip „Te-am prins!” care s-au dovedit a fi nimic, cu excepţia faptului că a fost capabil să citească nişte nume şi le pronunţe în mod corect. Crede cineva că George W. Bush si Barack Obama ar putea numi liderii tuturor organizaţiilor teroriste? (Nu că acestea ar fi standardul!) Oamenii văd dincolo de acest nonsens. Avem probleme reale şi eu vorbesc despre cum să le rezolvăm, iar media continuă să joace aceleaşi jocuri vechi. Totuşi, la finele programului, a fost corect cu mine. De atunci a spus lucruri super despre mine. Dar fiecare întrebare capcană era de tipul „Te-am prins, te-am prins, te-am prins!”. I-am dat lui Hewitt cel mai bun răspuns posibil: Acei oameni, despre care mă întrebi, probabil, nici măcar nu vor mai fi acolo într-un an. Ar fi trebuit adăugat că dacă America nu face lucrurile corect, nici noi nu vom mai fi de ajutor.

Să vă spun ceva: Când am nevoie să ştiu ceva, eu ştiu. Când m-am decis să construiesc cel mai frumos complex de golf din lume, în Aberdeen, Scoţia, nu am ştiut numele oficialilor scoţieni care vor fi implicaţi în acest proiect – dar până când ne-am apucat de muncă, am ştiut fiecare persoană pe care era necesar să cunosc. Probabil că i-am întâlnit pe cei mai mulţi dintre ei. La începutul oricărui fel de proiect cunosc ceea ce trebuia să cunosc – apoi obţin informaţiile necesare pentru a mă asigura că proiectul se va face de manieră să-mi satisfacă criteriile. Şi am directori executivi dotaţi, care ştiu cum – aşa cum sugerează titlul lor – să execute. Deci, acesta e modul meu de lucru: găsesc oamenii care sunt cei mai buni din lume la ceea ce trebuie făcut, apoi îi angajez să-l facă, şi apoi îi las să îl facă… dar mereu supraveghez asupra lor. În această ţară avem lideri militari mari. Noi producem cei mai buni ofiţeri şi soldaţi din lume. Şi avem nişte bărbaţi şi femei cu adevărat inteligente care lucrează în comunitatea noastră de informaţii. Aceşti oameni petrec toată ziua, în fiecare zi, lucrând la probleme serioase. Aceşti profesionişti sunt adevăraţii experţi. Ei cunosc toţi jucătorii. Unul dintre motivele pentru care am avut succes în afaceri este că am angajat cei mai buni oameni. I-am plătit bine, şi i-am păstrat să lucreze pentru mine. Sunt momente în care mă întâlnesc cu cineva care lucrează de cealaltă parte a afacerii. Poate că nu m-au bătut, dar mi-au dat bătăi de cap. Respect asta. De fapt, respect acest lucru atât de mult încât, uneori, îi angajez de la compania pentru care negociau. Deşi realist, nu pot da vina cu adevărat pe Hugh Hewitt, pentru că a făcut ceea ce a făcut. La fel ca Megyn Kelly, el şi-a dat seama că cel mai bun mod de a atrage atenţia este de a-l ataca pe Donald Trump. Graţie micului nostru dialog, tipul ăsta a făcut atîtea ştiri cum nu va face probabil în întreaga sa carieră.

Nu de numele liderilor terorişti îi păsa lui – ci de propriul său nume.

Şi a mers asta pentru el. Este pur şi simplu acelaşi joc vechi, unde oamenii sunt puşi pe ultimul loc. Şi acest lucru trebuie să se schimbe. A cerşi atenţie rezumă problema cu care ne confruntăm în cazul presei din această ţară. E atât de multă concurenţă că ei sunt mai preocupaţi în a-şi amuza audienţa decît în a informa publicul. Le place de mine, pentru că îi ajut să atragă mai mulţi telespectatori. Mă urăsc, pentru că ştiu că nu am nevoie de ei. Am învăţat cu mult timp în urmă cum să vorbesc direct cu oamenii care contează – cu americanii de rând, care sunt sătui de politicienii de carieră.

Aceştia sunteţi, probabil, voi –americanii adevăraţi – motivul pentru care am scris această carte.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro