Ion Cristoiu: Publicistul Caragiale – un prozator sub acoperire

Geniul lui Caragiale publicist rezidă în capacitatea de a da viaţă ideilor (moarte din abstracţiune) prin concretizarea lor în pagini de proză. Ca aceasta, despre cum e descoperită o capodoperă a trecutului îngropată în pămînt de un ochi priceput :

„Într-un sîmbure, viaţa stă ascunsă vreme îndelungată, pîndind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, condiţia exterioară propice pentru ca să ţîşnească la lumină, să încolţească, să crească, să dea roade şi seminţe altele pentru o mai departe viaţă. Ceea ce sînt căldura, lumina şi umezeala pentru sămînţă este priceperea şi judecata omenească pentru opera talentului omenesc.

Precum un bob de grîu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii egiptene, semănat în pămînt bun, reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire şi uitare de veacuri, reînviază iarăşi la căldura ochilor pricepuţi. Sub cazmaua lucrătorului prost, care sapă să-şi croiască un drum, sar ţăndări de marmoră; el ar merge înainte cu fapta lui distrugătoare, dacă altcineva nu i-ar opri mîna; căci fiinţa în care loveşte cazmaua doarme ascunsă, n-are încă glas să strige. Ea a adormit de cînd cei din urmă ochi pricepuţi şi-au întors privirile de la dînsa; dar la cea dintîi privire a altor doi ochi pricepuţi, ea se va deştepta sigur şi, cu o nouă şi întreagă putere de viaţă, va chema la dînsa o lume.

Cîtă vreme n-au dormit capodopere, atîrnate într-un ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor proletare! Doi ochi pricepuţi le-au redeşteptat la viaţă. Se scoate, se-nţelege, din discuţie cazul de distrucţie materială completă. Cărţile unice din biblioteca Alexandriei, templul minunat de la Efes şi altele s-au dus de-a binelea fără putinţă de reîntoarcere, ca şi boabele de grîu dintr-un lan dat pradă flăcărilor.” (I.L. Caragiale, Cîteva păreri, Ziua, 22, 29 febr. 1896, 1, 7 martie 1896).

De remarcat că publicistul Caragiale e un prozator sub acoperire. Cînd are posibilitatea, Caragiale se dedă umorului nebun. Iată-l căutînd să combată retorica ieftină şi plicticoasă din producţii altfel semnate de genii precum Hugo:

„Într-o scenă memorabilă a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo Silva prinde la fidanţaţa şi pupila lui, mîndra Dona Sol, pe doi cavaleri. Pe toţi sfinţii Castiliei şi Aragonului! Doi! măcar unul şi tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, bătrînul ofensat? Credeţi că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? Nu! El se gîndeşte să-i pedepsească cu mult mai aspru: le citeşte un lung discurs istoric moral, în care face lista cronologică a isprăvilor şi vitejiilor marilor lui strămoşi, a[le] căror portrete sînt atîrnate în salonul unde s-au întîlnit cei doi rivali, regele Carlos şi banditul Hernani.

Aceştia stau în picioare, împreună cu femeia vinovată, şi ascultă... ascultă; cîteodată, unul din ei cutează să facă o mică întrerupere, să zică şi el măcar o vorbă de scuză; – numaidecît, asprul Silva exclamă: «Taci, nu mă-ntrerupe» şi-şi urmează mai departe pomelnicul.

Dar e Victor Hugo? Da. Dar versurile sînt admirabile? Fără-ndoială. Însă ce are a face? Victor Hugo e un mare poet liric, un cugetător şi mai mare, şi versurile lui sînt minunate. Astea nu împiedică drama lui să fie lipsită de viaţa pe care scena clovnilor o are. Acea scenă trăieşte, iar Hernani nu, şi anume, fiindcă acea scenă nu poate fi trunchiată fără pagubă, iar din Hernani poţi tăia – ba chiar cu folos şi pentru dramă, şi mai ales pentru auditoriul priceput – patru din cinci părţi, şi Hernani tot Hernani rămîne.

Cît n-ar cîştiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo, dacă dînsul ar avea buna inspiraţie să renunţe la academicul discurs, care prelungeşte din cale afară o situaţie atît de penibilă şi umilitoare; şi pentru el, şi pentru nobilii castilani din pereţi, şi pentru publicul din sală!?” (I.L. Caragiale, Cîteva păreri, Ziua, 22, 29 febr. 1896, 1, 7 martie 1896)

*

Scriam pe 25 iulie 2014. Despre cum m-au pus pe mine Serviciile să-l atac pe Klaus Iohannis!

Pozată cu mîna la falcă, de parcă ar suferi de măsele, Alina Mungiu Pippidi, cu care mă aflu în război de pe vremea cînd nefericitul Emil Constantinescu a pus-o şefă la TVR, spre spaima liftului care trebuia s-o urce în fiecare dimineaţă fără a primi pentru asta supliment de salariu, publică în ziarul arestatului Dan Adamescu ceva care se vrea un text, dar care nu e, ca de obicei, decît expresia frustrării că bărbaţii trec pe lîngă ea întorcînd capul într-altă parte. Am avut şi am obiecţii în privinţa lui Klaus Iohannis, toate izvorîte din felul jegos în care l-a lucrat pe Crin Antonescu. Distinsa cu doi pp în nume, s-o credem noi dublă în ceea ce începe cu p, găseşte următoarea explicaţie faptului că nu cad în fund de admiraţie la ivirea Neamţului dîmboviţat: „Mai văd şi pe dl Cataramă, reactivat de servicii la fiecare alegeri, atacînd pe Iohannis, pe dl. Cristoiu la fel, şi îmi e destul, că de douăzeci de ani aceşti indicatori nu greşesc, dacă sînt ei puşi să atace pe unul, acela e pericolul real. ” Care va să zică, m-au pus serviciile să-l atac pe Klaus Iohannis, semn că Neamţul e „pericolul real”, pentru că de douăzeci de ani, pe cine atac eu (inclusiv pe Alina Mungiu Pippidi), e tot ce are mai valoros naţiunea. Măi, să fie! În final, Alina Mungiu-Pippidi ne ordonă „încolonarea în spatele lui Iohannis”. Dacă aş fi de la Servicii, aş zice: – Să trăiţi, am înţeles, tovarăşă căpitan!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro