Ion Cristoiu: Realităţile de carton de pe vremea Ecaterinei cea Mare a Rusiei

Că americanilor nu le ies filme despre ruşi m-am putut convinge încă o dată, urmărind pe un post de televiziune superproducţia „Ecaterina cea Mare”. Deşi nemţoaică prin naştere, Ecaterina a II-a a devenit rapid, după instalarea pe tronul ţarilor, un tipic despot rus. Asemenea tuturor stăpînilor de dincolo de Nistru, de la Ivan cel Groaznic, pînă la Iosif Vissarionovici Stalin, ea s-a remarcat prin cruzimea cu care şi-a transformat propriul popor într-o materie primă ieftină pentru realizarea ambiţiilor dictatoriale înăuntru şi a poftelor expansioniste în afară. Din acest personaj feroce, reunind strălucit perfidia machiavelică occidentală cu dezlănţuirile trupeşti tipic orientale (a avut zeci de amanţi), filmul american a făcut din ea un soi de chelneriţă din Ohio, sfîşiată între amorul pentru un camionagiu din Arkansas şi datoria de a duce la timp fripturile la masă. Numai prin uluitoarea capacitate americană de a reduce lumea la o reţetă de biftec se explică ocolirea de către film a unuia dintre momentele prin care Ecaterina cea Mare a rămas nu numai în istoria Rusiei, dar şi în cea a fantasmagoriilor născute în istoria omenirii de către regimurile despotice: voiajul în Crimeea.

Invitată de Potemkin să viziteze provinciile din Sud, recent cucerite, Ţarina beneficiază de un alai halucinant, posibil doar în lumea care l-a dat pe Gogol şi Dostoievski. Pînă la Kiev se merge cu un convoi de sănii. De fapt, nu sănii propriu-zise, ci un fel de saloane pe tălpici, garnisite cu jilţuri, divane, mese, saloane în care se poate sta în picioare. Aceste vile care lunecă pe zăpadă sînt în număr de 14. Le urmează 164 de sănii mai modeste, ale suitei şi servitorilor. 600 de cai de schimb aşteaptă la fiecare popas. Fiind un ger de minus 17 grade, Potemkin, omul de încredere al Ţarinei, pune pe traseu butuci imenşi, care ard zi şi noapte pînă la trecerea convoiului, să-i dea impresia distinsei călătoare că în jur nu-i iarnă, ci primăvară. Între timp, venind primăvara propriu-zisă, de la Kiev, alaiul continuă călătoria pe Nipru. Nici aici Potemkin nu se dezminte. Ţarina şi oaspeţii săi străini beneficiază de 7 galere gigantice. Le urmează 73 de ambarcaţiuni. Echipajul total numără 3000 de oameni. Fostul amant al Ecaterinei – care, pentru a împăca formidabila nevoie sexuală a Ţarinei cu păstrarea propriilor privilegii, ajunsese să-i verifice pe tinerii candidaţi la patul monarhic – îşi manifestă din plin geniul în organizarea a ceea ce va rămîne în fondul principal de năzbîtii ale omenirii sub numele de potemkiniadă.

Supuşii majestăţii sale trăiesc într-o mizerie cruntă, imposibil de imaginat în altă parte a lumii. Potemkin se îngrijeşte însă ca înalţii ochi ai Ţarinei să nu întîlnească bojdeucile de pe mal, locuite de mujici zdrenţăroşi şi zbîrliţi. Drept urmare, între satele propriu-zise şi apa Nistrului, ei ridică nişte clădiri din lemn vopsit, împodobite cu ghirlande şi covoare, clădiri care se rezumă de cele mai multe ori la simplul perete dinspre fluviu, o faţadă strălucitoare menită să ascundă realitatea mizeră, faţadă care e dărîmată după trecerea alaiului. Tot pe mal, din loc în loc, cetăţeni travestiţi în cazaci se dedau la cavalcade sălbatice. Pe lîngă nava Ţarinei forfotesc ambarcaţiuni cu tineri şi tinere care interpretează cîntece exprimînd bucuria de a trăi sub regimul Ecaterinei cea Mare. Totul e fals. Totul e un imperiu de carton. Dacă împungi cu deştu întreaga această alcătuire fascinantă se năruie, dezvăluind faţa hidoasă a adevăratei realităţi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro