Ion Cristoiu: Revoluţia de după decembrie 1989

Evenimentele din decembrie 1989 au făcut obiectul unei uriaşe cantităţi de cărţi, articole, rapoarte, scrise atît în ţară cît şi în străinătate. S-au constituit comisii de anchetă parlamentară. S-au dat interviuri. S-au declanşat investigaţii. Toate s-au împotmolit la un moment dat.

Văzut drept unul dintre cele mai enigmatice momente nu numai din istoria contemporană a României, dar şi din cea a Europei, momentul decembrie 1989 a constituit, în acelaşi timp, şi terenul unor vii şi numeroase controverse. Principalul punct din care părerile se împart net în două tabere diferite: caracterul definitoriu al acestor evenimente.

Potrivit punctului de vedere al echipei ajunse la putere după răsturnarea lui Ceauşescu, a fost vorba de o revoltă spontană. Aşa cum am mai scris pînă acum, nu numai cei propulsaţi şi rămaşi la putere, dar şi toţi ceilalţi actori principali ai spectacolului, indiferent de tabăra politică în care se află acum, sînt categorici în a susţine că totul a fost rezultatul exclusiv al ieşirii în stradă a unui popor care nu-l mai putea suporta pe Ceauşescu.

De cealaltă parte, se află punctul de vedere al jurnaliştilor, al analiştilor politici, al istoricilor români şi străini, al politicienilor neimplicaţi în evenimente. Fără a exclude dintre cauze exasperarea populară provocată de regimul Ceauşescu, acest punct de vedere identifică momentul din decembrie 1989 drept o lovitură de stat pusă la cale de Moscova, pentru a instaura şi în România un comunism perestroikist. O sîngeroasă rotaţie de cadre – cum scria plastic un comentator.

Evoluţia ulterioară a lucrurilor a depăşit obiectivul vizat de Mihail Gorbaciov.

Sub presiune internă şi externă, lovitura de stat perestroikistă s-a transformat treptat-treptat într-o revoluţie anticomunistă. O revoluţie care nu poate fi limitată la perioada 17-22 decembrie 1989, pentru că ea cuprinde şi momente ulterioare, cum ar fi: demonstraţiile anticomuniste de la sfîrşitul lui decembrie 1989, după ajungerea la Putere a grupării perestroikiste, demonstraţiile anticomuniste din 12 ianuarie 1990, 28 ianuarie 1990, 16 februarie 1990, uriaşa manifestaţie din aprilie 1990 din Piaţa Universităţii. Sub puterea acestei presiuni a realităţii, echipa de comunişti reformişti, în frunte cu Ion Iliescu, obsedată de rămînerea la putere cu orice preţ, s-a văzut obligată să abandoneze comunismul şi să fie de acord cu elementele de fond ale democraţiei: presă liberă, pluralism, economie de piaţă, alegeri libere.

Se comite o eroare astfel cînd se vorbeşte despre Revoluţia din decembrie 1989.

Ar trebui să i se spună Revoluţia de după decembrie 1989.

*

Scriam pe 24 iunie 2014. De ce-am plecat marţi seara din emisiunea Jocuri de putere de la Realitatea Tv

Cine va fi avut curiozitatea să urmărească ediţia de marţi seara a Jocurilor de putere de la Realitatea Tv va fi remarcat că la un moment dat am dispărut. Nu, n-a fost o eroare tehnică. Pur şi simplu i-am trimis eu acasă pe cei din echipa postului, veniţi să asigure transmisia prin satelit, furios de capcana care mi se întinsese. Lucrurile au stat aşa. Spre seară, discutînd la telefon cu Rareş Bogdan, i-am spus că am fost unul dintre cei implicaţi în scandalul Bileţelului roz. Şi am căzut de acord că bileţelul se vede azi, cînd avem o altă percepţie asupra Justiţiei, drept o clară încercare de influenţare a unei anchete penale în care era implicat prietenul şi sponsorul lui Călin Popescu Tăriceanu, numitul Dinu Patriciu. Rareş Bogdan m-a rugat să particip la emisiunea despre Bileţelul roz în ipostaza de om care a fost implicat şi a scris nu mai puţin de cinci editoriale despre acest scandal, unul în care-l somam pe Traian Băsescu să spună dacă acest bileţel există sau nu. În urma presiunii mediatice, la care am contribuit şi eu, Traian Băsescu a ieşit pe 17 ianuarie 2014 şi a arătat bileţelul. Zis şi făcut. Numai că după ce am fost lăsat să îngaim ceva despre scandalul din 2007, subiectul bileţelului roz a dispărut pentru a-i lua locul o emisiune stranie:

1. Un elogiu adus lui Călin Popescu Tăriceanu de Ludovic Orban, de mă face să cred că sîmbătă, la Congresul PNL, Călin Popescu Tăriceanu va fi ales preşedinte al PNL;
2. O execuţie ca la carte a lui Traian Băsescu, avînd drept solist pe MRU.

Aşa cum am mai spus şi scris, urmăresc Scandalul Fratele Preşedintelui cu răceala cu care am urmărit, de la căderea lui Ceauşescu încoace, toate marile şi micile diversiuni din România. Că va demisiona sau că va fi demisionat, că va supravieţui sau că va fi executat, nu-mi trezesc nici o emoţie. Ca jurnalist cinstit însă, în dezbaterea despre Scandalul Fratele lui Traian Băsescu nu pot fi decît:

1. Adept înverşunat la rămînerii la fapte, la faptele dovedite şi nu la cele presupuse;
2. Duşman al conspiraţiilor puse la cale împotriva cuiva, fie acesta cel mai mare duşman al meu.

În 2009, am părăsit Antena 3, unde mă manifestasem ca un adversar al lui Traian Băsescu- atotputernicul, pentru a nu fi implicat fără să vreau în ticăloşiile pe care le punea la cale Trustul, parte a Coaliţie politico-mediatice Jos Băsescu! Acum, am impresia că se încearcă implicarea mea, fie şi prin capcane precum cea de marţi seara, într-o diversiune a unei Coaliţii politico-mediatice avînd drept ţintă Forţarea demisiei lui Traian Băsescu. Stimaţi confraţi! Faceţi ce vreţi pentru ca scopul Coaliţiei să fie atins! Pe mine însă, vorba din popor, nu mă aveţi!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro