Ion Cristoiu: Rolul benefic al Cuceririlor în Istorie

Citesc cu deosebită încîntare Istoria Asiei Centrale. Istorie şi civilizaţie, de Jean-Paul Roux, varianta românească din 2010 a cărţii apărute în Franţa în (1997) sub titlul LʼAsie centrale, histoire et civilisation,. Întrece Histoire de l'empire mongol, apărută în 1993 în Franţa, încă netradusă la noi.

Asta deoarece autorul insistă în Istoria Asiei Centrale pe ceea ce dă farmec Istoriei, altfel seacă şi nesuferită bacalaureaţilor, care trebuie să ştie pe de rost date răsfăţate de Wikipedia:

Civilizaţia vieţii de fiecare zi.

Într-un efort de a privi Asia Centrală de sus, din cer, dintr-o dronă, Roux radiografiază un conflict planetar mai puţin ştiut, pus în umbră de conflictul Romani – Barbari:

 Cel dintre sedentari şi nomazi.

 Antipatia mongolilor faţă de tot ce se ridică spre cer din piatră nu-şi are rădăcinile în sălbăticie, cum s-ar crede, ci într-o necesitate vitală. Nomazii au nevoie de păşuni pentru turmele de oi, acaci şi pentru hergheliile de cai. Ca să fie păşuni, trebuie cîmp întins, fără ogoarele agricultorilor, zişi şi sedentari, şi îndeosebi fără oraşe, cetăţi. Istoriile fabuloaselor cuceriri ale mongolilor dezvăluie printre tacticile de luptă trimiterea unor unităţi de cercetare diversiune înaintea grosului armatei. Scopul lor e triplu:

Să fotografieze teritoriul, ajutaţi de memoria vizuală fabuloasă, dezvoltată la nomazii care, trăind în cîmp deschis, pentru a supravieţui, au nevoie de ochi de reporter şi de memorie de computer.

Să cumpere în materie de oameni tot ce se poate cumpăra, folosind mita, dar şi războaiele interne.

Să caute păşuni şi dacă nu sînt să distrugă ogoare, astfel încît grosul armatei, o Armată bazată pe tancurile care sînt caii, să aibă de unde să se alimenteze.

Mă seduce din Istoria lui Roux şansa de a vedea trecutul dinspre Est şi nu dinspre Vest. Descopăr mai întîi imperii despre care ştiam puţine lucruri, cum a fost, de exemplu, cel al ahmenizilor. Wikipedia în varianta românească scrie despre Imperiul Ahmenid:

„Imperiul Ahemenid a fost primul dintre Imperiile Persane care se întindea pe teritoriile Iranului, Irakului, Afganistanului, Uzbekistanului, Turciei, Ciprului, Siriei, Libanului, Israelului şi Egiptului de azi.

La apogeul întinderii sale teritoriale pe la 500 î.Hr., îi aparţineau şi porţiuni din Libia, Grecia, Bulgaria, Pakistanul de azi precum şi teritorii în Caucaz, Sudan şi Asia Centrală. Imperiul a durat începînd cu anexarea Imperiul Medic sub Cirus II în 550 î.Hr. pînă la cucerirea sa de către Alexandru cel Mare în 330 î.Hr..

În cadrul dinastiei ahemenide s-au remarcat: Cirus cel Mare, Darius I, Xerxes I.”

Imperiul s-a prăbuşit sub loviturile administrate de Alexandru cel Mare. Istoria lui Roux descrie campania macedoneanului, dar nu dinspre Vest, cum se face în mod obişnuit, însoţind pe Alexandru cu oastea sa, aşa cum ziariştii americani, în varianta embeded, au însoţit armata americană în Irak, ci dinspre Est, adică aşteptîndu-l pe Alexandru să vină, stare de spirit al celor care locuiau în Asia Centrală. Ca şi în cazul lui Ginghis Han – noi am spune, ca şi în cazul Imperiului roman sau al lui Napoleon - cucerirea unor teritorii pînă atunci împărţite a determinat unificarea – în cazul ruşilor, cei care i-au unificat au fost mongolii – sau răspîndirea unor idei, obiceiuri, chiar cuceriri ale ştiinţei. Alexandru a răspîndit în Asia centrală elenismul. Romanii au adus în teritoriile de păroşi barbari, nespălaţi, termele. Napoleon a adus cu cel ideile Revoluţiei franceze. Armata Roşie a impus în Europa ocupată ideile comuniste. Uite că despre rolul benefic al cuceririlor războinice n-a scris nimeni pînă acum. Sau, mă rog, nu ştiu eu să fi scris cineva.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro