Ion Cristoiu: Rolul jerftei de sînge în Istorie

Slugăreala personajelor. Am ajuns la volumul trei cu Incognito, roman în patru volume, publicat de Eugen Barbu, în 1975, la Albatros. Puteam să ajung liniştit şi la volumul cinci. Am scris pe vremuri un eseu despre slugăreala personajelor comice. Ziceam, plecînd de la cazuri celebre precum Ostap Bender din Douăsprezece scaune al lui Ilf şi Petrov, Cicikov din Suflete moarte al lui Gogol, că personajele comice sînt puse la lucru de autori pentru a avea pretexte de descrieri ale unor lumi comice. Ostap Bender e alergat de a lungul şi de a latul URSS ca să găsească o comoară dintr-unul din cele douăsprezece scaune. Numărul mare de scaune e folosit de autori pentru a-l trece pe personaj prin diferite lumi şi pentru a-l face să întîlnească o puzderie de personaje. Astfel romanul poate îmbrăţişa teritorii uriaşe şi învia personaje diverse.

Romanul lui Eugen Barbu mă obligă să adaug, în materie de slugăreală, personajelor comice, şi personajele dramatice din Incognito. Unul dintre ele rămîne Irene-Nathalie, o rusoaică refugiată la Bucureşti după venirea Bolşevicilor la Kiev mai întîi şi la Odessa mai apoi. Biata fată e alergată prin toată Ucraina pentru ca Eugen Barbu să ne poată descrie Kievul şi Odessa, e obligată să se lase violată şi brutalizată de un emigrant rus cu pretenţii de ofiţer ţarist tipic, Dimitrie Pavlovici. Toate acestea pentru ca autorul să poată introduce în roman o mare postaţă de inspiraţie dostoievskiană (nevoia rusească de umilire), să ne facă cunoştinţă cu ceea ce crede el că sînt ruşii şi să descrie pe larg lumea emigranţilor ruşi de la Bucureşti. Pentru aceasta, autorul îl pune pe Armand, comunistul de Intelligence din roman, să se combine cu Irene. De dragul numeroaselor pagini de roman de tip dostoievskian, bietul Armand e obligat să se culce cu Irene şi, mai rău, să-i asculte confesiunile despre cum a fost pusă ea de bărînul Dimitrie Pavlovici să-i fie slugă de ultima speţă. Întîmplările prin care trece personajul, lumea prin care călătoreşte, oamenii cu care relaţionează n-au nici o legătură cu ea, nu ţin organic de logica fetei. La fel de bine, autorul o putea duce în Franţa sau în Canada, o putea sili să se combine cu un puşcaş marin american sau cu un şef de trib din jungla amazoniană. Totul depinde de nevoia autorului de a adăuga descrierilor de pînă atunci alte şi alte descrieri. Irene e astfel un personaj plat, fără adîncime, o hologramă. Cînd a ieşit din joc, altfel spus, cînd autorul a lăsat-o deopoarte, am uitat-o imediat. Toate personajele din Incognito sînt la fel ca Irene. Umbre pe trecerea vremii. Tronaru e trimis pe front într-un batalion de pedeapsă pentru ca romanul să aibă şi pagini de pe Frontul de Est. Matei Bogasieru e trimis în lumea legionarilor pentru ca aceasta să apară în roman.

Eugen Barbu ne confirmă că nu e un creator de oameni. Incognito e Biblia în care Dumnezeu face Pămîntul. Nu poate să-l facă şi pe Adam.

*

Rolul lui 1907. Tradiţionala tabletă de Paşti (Christos a înviat!, Facla, 24 martie 1912), îi dă lui Tudor Arghezi şansa de a medita în scris despre rolul jertfei în Istorie. Niţel bătînd spre ruşi, textul invocă drept exemplu de jertfă de sînge rodnică după aceea în toate planurile pe cea de la 1907:

„Se aduce vreo jertfă undeva, pe lume, jertfa cea mai însemnată, a sîngelui si a vieţii, fără ca învierea simbolică a lui Crist să se repete? Preţul e scump, dar cu sînge s-a răscumpărat întotdeauna viaţa, şi neamurile care nu şi l-au economisit pe-al lor au fost victorioase. Simţi o durere violentă gîndindu-te la morţii pentru adevăr şi dreptate – dar totodată şi mîndrie. Cucerirea pămîntului, mai ales, nu se face fără de sînge; luptele nu se cîştigă cu vorbe, şi curajul e sîngele care nu vrea să fie stătut şi care făgăduieste să se verse, cu bucurie.

Sentiment greşit? Iluzie juvenilă? Din 1907 un spirit nou pare că fecundează ţara; oamenii s-au mai dezmorţit, glasurile par mai tari, năzuinţele mai puternice, izbînda, dacă izbîndă definitivă este bine să fie vreodată, mai apropiată. Se alcătuiesc curente, se gîndeşte mai mult, se citeşte întreit. Erori şi adevăruri circulă mai vii, se ridică steagurile mai sus, o pasiune mai mare răscoleşte sufletele tuturora. Viaţa noastră pare cuprinsă de un fel de misticism. Acelaşi om a simţit în două chipuri: cu teamă mai nainte, cu văpaie din 1907 încoace.

Scepticismul ne pare acum enervant şi ignobil. O speranţă infinită ne deschide porţile ferecate pîn-acum ale sufletului, în care scoboară luminile cele mai tîşnite. Crengile înflorite ale caişilor par a trece prin sufletul nostru...

E-adevărat... Hristos înviază...”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro