Ion Cristoiu: Românul se naşte nu numai poet. Se naşte şi chibiţ

Publicistul Ion Cristoiu prezintă fragmente dintr-un eseu privind mărirea şi decăderea marilor imperii care arată că istoria se poate repeta, dar şi din presa românească de la începutul secolului XX în care românul este văzut nu numai ca poet, ci şi ca bursier, slujbaş, pensionar şi... chibiţ.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Aşa va fi America de peste o mie şi ceva de ani? M-am grăbit să cumpăr şi să citesc eseul lui Paul Strathern, Mărire şi decădere. O istorie a lumii în zece imperii, varianta românească, tipărită la editura Trei în 2020, a cărţii apărute în Anglia în 2019 sub titlul Rise and Fall: A History of the World in Ten Empires.

Am un dulap întreg cu Istorii ale lumii. Am luat-o pe asta, deoarece propune o viziune inedită asupra Istoriei la nivel global prin surprinderea notelor specifice ale imperiilor.

Printre cele 10 imperii, autorul înscrie Califatele Omeiad şi Abbasid. De ce Califatele? Pentru că Paul Strathern vede în ele un moment deosebit în istoria imperiilor. Cele două califate acoperă din punct de vedere istoric perioadele 661-750 şi 750-1258. Dezvoltarea economică, înflorirea ştiinţifică şi culturală surprind pe cetăţeanul occidental de azi convins că istoria începe şi se termină cu Europa de Vest. Scrie Paul Strathern în cartea sa:

<Arabii reuşiseră să înfăptuiască o serie de lucruri extraordinare, cum ar fi măsurarea circumferinţei Pământului (lucru pe care îl făcuseră şi grecii antici, însă reuşita lor fusese între timp uitată). Învăţaţii musulmani inventaseră de asemenea algebra şi desenaseră diagrame care descriau felul cum funcţionează corpul omenesc. Inventaseră noi pomezi şi doctorii şi creaseră un astrolab care putea măsura mişcarea stelelor. Acesta îi ajutase pe arabi să facă noi descoperiri astronomice, îmbunătăţindu-le considerabil capacitatea de a naviga pe mare sau de a străbate deşerturile.

Alţi vizitatori occidentali au confirmat extraordinarele poveşti ale lui Adelard, unii adăugînd altele asemănătoare. Cineva a povestit despre o bătălie din nord-estul califatului, în care abbasizii luaseră mai mulţi prizonieri de război, aceştia din urmă destăinuindu-le musulmanilor un secret al civilizaţiei lor orientale – anume cum se poate confecţiona hîrtie de scris din cîrpe. (Istoricii de astăzi consideră că este vorba despre Bătălia de la Talas, care s-a desfăşurat în Kazahstan, în anul 751, singurul conflict cunoscut dintre armatele abbasidă şi chineză.)>

 Pentru a schiţa măreţia epocii arabe, Paul Strathen face un reportaj din Bagdadul lui Harun al Rashid:

<În Bagdadul acelor vremuri puteai întîlni toate minunile lumii. Corăbii venite de la mari depărtări, din China şi Zanzibar, stăteau legate cu parîme de cheiurile Eufratului. În inima Bagdadului se afla celebrul Oraş Circular, avînd un diametru de peste trei kilometri şi trei şiruri de ziduri de apărare, în centrul acestuia aflîndu-se Palatul de Aur al califilor, precum şi Marea Moschee. Pornind de acolo, patru drumuri axiale se îndreptau către cele patru colţuri ale Imperiului Arab. În suburbii, dincolo de ziduri, se aflau vile cu grădini umbroase şi havuzuri clipocitoare.

Urmau bazarurile forfotitoare pe ale căror tarabe găseai scorţişoară din Sumatra, cuişoare din Zanzibar şi o mulţime de alte mirodenii şi mărfuri.

Pe străzi, distracţiile erau fără număr: înghiţitori de flăcări şi de săbii sau povestitori cu turbane pe cap care repetau probabil multe dintre basmele din O mie şi una de nopţi.>

Toate aceste realităţi au fost cu o mie şi ceva ani în urmă. Ele dădeau seamă de superioritatea arabilor asupra întregii lumi. Au dispărut şi odată cu ele s-a dus şi supremaţia arabilor. Un cetăţean mai puţin familiarizat cu istoria se va întreba, nu fără uimire:

Cum adică, la un moment dat arabii au avut supremaţia culturală şi ştiinţifică asupra Occidentului?

E o întrebare ce şi-ar putea-o pune peste o mie şi ceva de ani un cetăţean al lumii citind despre America de azi. Cele două califate trimit la Occidentul de azi, la America îndeosebi. Peste o mie şi ceva de ani, istoricul va vorbi despre Occident şi despre America aşa cum se vorbeşte azi despre cele două califate. Uitîndu-se la ce sînt arabii azi, mai mult ca sigur, europenilor li se par incredibile realităţile de acum o mie şi ceva de ani. Şi dacă peste o mie şi ceva de ani pămîntenii se vor mira că la un moment dat, în Istorie, americanii au fost atît de înaintaţi în civilizaţie?

*

Vodka sovietică e mai proastă decît cea ţaristă

Din Jurnalul lui Mihail Bulgakov, cu precizarea Noaptea de 20 spre 21 decembrie 1924:

<La Moscova s-a petrecut un eveniment: s-a scos la vînzare vodka de 30°, pe care opinia publică a denumit-o cu deplină îndreptăţire «rîkova». Se deosebeşte de cea ţaristă prin aceea că e cu zece grade mai slabă, mai proastă şi de patru ori mai scumpă.>

După cum îl denunţă Jurnalul, Mihail Bulgakov n-are simpatii faţă de URSS decît cînd e chemat la KGB. În afara acestor momente urăşte noua orînduire. Am putea spune că era contrarevoluţionar. Era de aşteptat ca pînă şi vodka de tip nou, sovietică, să-i pută, cum ar fi spus cei de la KGB. Dacă trecem de asta, descoperim în însemnare talentul lui Bulgakov de a descoperi în realitate absurdul de tip gogolian. De ce era nevoie şi de o vodkă sovietică? Noua vodkă e poreclită rîkova, de la Aleksei Ivanovici Rîkov, în anii 1924-1930, preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului, altfel spus, premier. Printre altele trebuie reamintit că Rîkov a fost executat în 1938. Poate că numele vodkăi de tip nou a venit de la funcţia lui Rîkov de premier. Pe 29 decembrie 1924, Mihail Bulgakov notează în Jurnal:

<Vodka e numită «Rîkova» sau «Semirîkova», pentru că de obicei are 30°, însă Rîkov (un mare beţivan) bea vodcă de 60°>.

Dincolo de asta, se cuvine a reaminti că Rîkov a fost victima şireteniei geniale a lui Stalin. Pentru a-l lovi pe Troţski, Stalin s-a folosit de Rîkov. După care, în 1937, l-a arestat pe fostul colaborator pentru a-l acuza de a face parte dintr-un complot pus la cale de Troţski.

*

De reţinut din presa dinaintea primului Război Mondial:

<Românul se naşte poet.

Adevăratul român se mai naşte bursier, slujbaş şi pensionar.

Iar cînd soarta vitregă nu-i hărăzeşte nici harul muzelor, nici deliciile bugetului, ei bine, să ştiţi atunci că românul simte undeva, în măruntaiele lui tricolore, o chemare intimă, o menire neînvinsă, pentru nobila meserie de chibiţ.

 Chibiţul e un produs naţional al solului, o plantă admirabilă, crescută ca şi poetul şi ca şi bugetivorul nenumărat, pe băligarul vieţii noastre publice.> (Chibiţul, în Facla, 12 ianuarie 1913)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro