Ion Cristoiu: Rusia a pierdut deja Războiul mediatic

Scriind într-un comentariu anterior despre alte agresiuni ale unor Mari Puteri împotriva unei ţări mici sau mijlocii (Irak, Serbia, Afganistan, Libia), am reamintit că America, deşi Stăpîna absolută a Planetei, Noul Imperiu Universal, s-a străduit din răsputeri să convingă opinia publică mondială de justeţea intervenţiei. Pentru asta, înaintea invaziei, şi ea aşteptată să se întîmple, s-a desfăşurat o campanie mediatică de diabolizare a celui sau a celor care conduceau ţara respectivă. Saddam Hussein a fost prezentat (printr-o răsturnare de imagine, pînă atunci fusese un ins de treabă) ca un monstru care nu se va da în lături să folosească arma chimică împotriva kurzilor. Kurzii erau pentru America victimele unui genocid, aşa cum sînt azi pentru Rusia ruşii din Donbas. Totodată, Saddam Hussein a fost prezentat ca un dictator. Atacarea Irakului a primit justificări politico-morale. O minoritate (kurzii) trebuie apărată de genocidul la care ameninţă s-o supună dictatorul. În cazul Afganistanului, ofensiva împotriva talibanilor a fost justificată printr-o campanie mediatică bine pusă la punct ca acţiune politico-morală. Pentru opinia publică din America, ca pedeapsă pentru că-l adăposteau pe criminalul Ben Laden. Pentru opinia publică mondială, deoarece talibanii întorseseră Afganistanul în Evul Mediu. Aproape identică a fost pregătirea în cazul agresiunii NATO împotriva Serbiei. Slobodan Miloşevici a fost prezentat drept Măcelarul de la Belgrad. Era măcelar, deoarece se dedase la un genocid împotriva kosovarilor.

Şi aici ne întîlnim, ca şi în cazul agresiunii Rusiei, cu o agresiune avînd drept motiv apărarea unei minorităţi în faţa majorităţii abuzive. E mai mult decît interesant că în cazul kurzilor şi al kosovarilor ruperea de ţara mamă a avut loc după invazie, ca efect al acesteia, pe cînd în cazul ruşilor din Doneţ şi Lugansk, înainte de invazie. Din acest punct de vedere, invadarea Ucrainei e absurdă. După recunoaşterea celor două republici, Ucraina n-a pornit o campanie militară ca să lichideze republicile rebele. Poate că aşa reacţia Rusiei ar fi avut o noimă. Cum însă acest lucru nu s-a întîmplat, invazia îşi adînceşte trăsătura de act straniu, ilogic.

Mult mai important, pe parcursul invadării Irakului, comunicarea de război a funcţionat ireproşabil. După prima zi de invazie, forţele americane au început să prezinte prizonieri irakieni care salutau eliberarea ţării lor de sub dictatură. Pe parcursul agresiunii NATO asupra Serbiei, maşinăria de comunicare publică a NATO s-a întrecut pe sine în a prezenta descoperiri de gropi comune, lagăre de refugiaţi.

În toate operaţiunile de Război mediatic, America a fost cu gîndul la Vietnam. Prin urmare, pe parcursul invaziei maşinăria de comunicare publică s-a preocupat să contracareze acuzaţia de a fi fost lovită populaţia civilă. Într-un război apar – cum spuneau americanii în Irak – şi pagube colaterale. Adversarul direct sau cel care stă în spatele adversarului militar se străduieşte să facă mare caz de pagubele colaterale. Toţi ziariştii străini care au fost la Belgrad în zilele Bombardării Oraşului au trecut şi pe la o şcoală lovită din greşeală de o rachetă de croazieră. În toate intervenţiile Americii, dincolo de Irak, Serbia, Afganistan , Libia au stat adversari mult mai puternici ai Americii. Unii, făţiş (Rusia şi China), alţii mascaţi (unele ţări occidentale). Maşinăria de propagandă de război a acestor adversari a fost pusă la lucru pentru a impresiona opinia publică mondială cu imagini menite a dovedi că americanii erau nişte criminali.

Putem spune astfel că în lumea modernă alături de Războiul propriu zis se desfăşoară un Război mediatic, avînd drept scop cîştigarea simpatiei pentru tine şi a urii pentru adversar.
În cazul agresiunii angajate de Rusia împotriva Ucrainei, întîlnim multe dintre elementele războaielor asimetrice de după 1990:
O Mare Putere declanşează un război împotriva unei puteri mici sau mijlocii.

Aşa cum arătam mai sus, principala dificultate pentru Marea Putere e statutul de victimă al puterii mici sau mijlocii. În chip automat opinia publică din toată lumea ţine partea victimei. Chiar dacă fără a avea proporţiile celui din cazul Rusia împotriva Ucrainei, simpatia pentru Victimă şi ura pentru Agresor s-au întîlnit şi în cazul conflictului din Irak şi din Serbia. (Mai puţin în cazul Afganistanului). În România, de exemplu, simpatia faţă de sîrbi şi antipatia faţă de NATO au fost atît de mari încît Emil Constantinescu susţinătorul intervenţiei n-a mai candidat pentru un al doilea mandat de preşedinte, şi PRM, categoric împotriva intervenţiei, a obţinut un scor bun la parlamentare şi la prezidenţiale.

Întorcîndu-ne la Războiul Rusia-Ucraina, pentru că aceasta e esenţa a ce se întîmplă în prezent, Război declanşat de Agresiunea Rusiei, vom sesiza o ciudăţenie:
În timp ce Ucraina exploatează cu brio rolul de victimă în cadrul Războiului mediatic, Federaţia Rusă nu face nimic în acest domeniu. Un război, indiferent între cine se duce, e, mai ales în lumea modernă, un război mediatic, dacă nu doar un război mediatic. Ucraina, prin Volodimir Zelenski, a cîştigat la scor războiul mediatic. Deşi posedă şi foloseşte armament modern, deşi Armata ucraineană a reuşit să împotmolească ofensiva Rusiei, ceea ce înseamnă pierderea deja a Războiului de către Rusia, prin Zelenski mai ales, Ucraina pare a avea o armată de secolul XIX, o armată care trebuie ajutată de către populaţia civilă. Rusia s-a bazat pe un război fulger, încheiat rapid prin prăbuşirea Armatei ucrainene. După trei zile de război, armata ucraineană nu numai că nu s-a prăbuşit, ba mai mult, opune o rezistenţă înverşunată.

În privinţa Războiului mediatic, Ucraina, după părerea mea consiliată de americani, a repurtat succese zdrobitoare. Imaginea de ţară fără armată, fără tancuri, fără avioane, apărată de ucraineni cu mîinile goale a stîrnit o uriaşă simpatie pe tot globul faţă de Ucraina şi faţă de preşedintele Zelenski. Ceea ce în condiţiile lumii de azi înseamnă aproape cîştigarea Războiului de pe teren. Ar fi fost de aşteptat, potrivit legilor Războiului modern, ca Rusia să desfăşoare şi ea un război mediatic. În chip bizar, Rusia nu face nimic în acest domeniu. Aşa cum spuneam, America a dus înaintea Invadării Irakului o campanie de justificare a intervenţiei. Prin Colin Powell s-a prezentat Consiliului de Securitate, în transmisie directă, un praf acuzat de a fi conţinut de o armă chimică. Mult timp după aceea, Colin Powell a mărturisit c-a minţit. Irakul nu avea arma chimică. Deşi a fost vorba de un fake news din cadrul Războiului mediatic, putem spune că America s-a străduit să justifice intervenţia. În cazul Rusiei, această campanie de justificare lipseşte. Discursul lui Vladimir Putin prin care a anunţat invazia s-a referit doar în cîteva rînduri la Ucraina. Invadarea a fost justificată prin nevoia de denazificare a Ucrainei. Despre naziştii din Ucraina Rusia n-a zis nimic pînă la invazie.

Ar fi fost de aşteptat ca măcar acum, la anunţarea invaziei, Vladimir Putin să prezinte lumii dovezi ale existenţei naziştilor în Ucraina. Vladimir Putin n-a făcut-o. Menţionam mai sus că pe parcursul intervenţiei în Irak, SUA au acordat o atenţie uriaşă războiului mediatic. În cele trei zile de Război ruso-ucrainean, Rusia n-a acordat nici o atenţie războiului mediatic. Ar fi fost de aşteptat ca Vladimir Putin să ţină în fiecare seară o conferinţă de presă sau măcar o declaraţie de presă. N-a făcut-o. După declanşarea invaziei n-a mai ieşit în spaţiul mediatic.

Rusia despre care s-a tot spus că are troli, site-uri, agenţi sub acoperire de redactori în multe publicaţii ale lumii, televiziuni de propagandă n-a folosit o clipă această maşinărie. N-am întîlnit nici pe TASS, nici pe Rusia Today vreo încercare de a justifica invazia prin aşa-zise descoperiri din teritoriile cucerite. Nici o acuzaţie adusă de Ucraina n-a fost dezminţită. Nici o dovadă a existenţei naziştilor n-a fost prezentată. Dovezi nu cred că sînt. Într-un război mediatic, ele pot fi născocite şi rostogolite de maşinăria de propagandă de război. În cele trei zile Rusia n-a apelat o clipă la formidabila sa maşinărie de manipulare.

Cum se explică asta?
Răspunsul ni-l dă recenta declaraţie a lui Dmitri Medvedev ca răspuns la sancţiunile occidentale.
Fostul preşedinte al Rusiei, considerat un „porumbel” printre „ulii Războiului” de la Kremlin, afirmă că Rusia poate trăi şi fără relaţii diplomatice. Declaraţia nu aparţine unui lider taliban, ci unui lider rus dintr-o ţară care trăieşte în Europa secolului XXI.
Această declaraţie, ca şi lipsa de orice preocupare de a justifica intervenţia, sînt cele mai neliniştitoare lucruri în chestiunea intervenţiei.

Atacarea Ucrainei pare a fi o demonstraţie stranie a conducerii de la Kremlin.
Ceva în genul:
Ne-aţi considerat oameni raţionali?
Ei bine, vă vom dovedi că nu sîntem.
Vă vom dovedi că sîntem în stare de orice.
Inclusiv de folosirea sinucigaşă a armelor nucleare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro