Ion Cristoiu: Ruşii ne spuneau Ţiganii lui Antonescu

Un legendar comandant sovietic despre noi

Vasili Ciuikov a fost comandantul Armatei a 64-a de pe malul vestic al Donului în timpul retragerii Armatei Roşii în faţa înaintării germane şi române spre Stalingrad. După începerea bătăliei de la Stalingrad a fost numit comandant al Armatei a 62-a, apărătoarea oraşului. În 1962 au apărut la Moscova memoriile sale sub titlul Început de drum. La scurt timp au fost tipărite şi în variantă românească, la editura Militară. Pe vremea cînd lucram la o carte despre Stalingrad (am fost la Stalingrad de două ori, pentru a vedea locurile în care s-a dus bătălia crucială pentru soarta celui de-al Doilea Război Mondial) am citit cu creionul în mînă şi Memoriile legendarului comandant rus de la Stalingrad, faimos în rîndul ostaşilor şi pentru felul său neconformist de a fi. După cum era de aşteptat am dat şi peste referiri la români. Era de aşteptat, deoarece românii erau la vremea respectivă, alături de nemţi, duşmanii Armatei Roşii în bătălia pentru Stalingrad.

E mai mult decît seducător să vezi Armata română şi din perspectiva duşmanului. De această temă m-am preocupat de fiecare dată cînd am iscodit Stalingradul şi de fiecare dată am remarcat un adevăr descoperit în Primul Război Mondial. Reportajul vizitei Kaiserului în România ocupată, despre care am scris în Historia, dezvăluia că nemţii nu ne considerau duşmani. Obsesia Kaiserului sînt ruşii. Pe noi ne tratează ca pe nişte amărîţi, obligaţi să luptăm alături de ruşi de „trădătorul” Ferdinand. Pe parcursul Campaniei din Est din cel de-al Doilea Război Mondial am fost aliaţii nemţilor în confruntarea cu ruşii. Mărturiile ruşilor despre noi amintesc de cele ale nemţilor din Primul Război Mondial. Nişte amărîţi, constrînşi de conducători criminali să ne luptăm cu sovieticii. Vasili Grossman publică în Krasnaia Zvezda, după Ofensiva din 19 - 20 noiembrie 1942, un reportaj despre prizonierii români. Imaginea e una de amărîţi, împărtăşită chiar de femeile ruse, care văzînd prizonierii noştri (ruşii nu se ostenesc să ne păzească prea tare), gîndesc cu voce tare că sîntem ţigani. Ţiganii lui Antonescu – aşa cum ni se striga prin megafoane să ne predăm de către ruşii din tranşeele din faţă. Părerea despre noi ca luptători e proastă. Ciuikov e trimis ca reprezentant cu puteri depline al Statului Major al Armatei 64 să oprească înaintarea nemţilor dinspre sud. Împreună cu nemţii vin şi românii, din Corpul 6 Armată al lui Dragalina, cel care luptat în linia întîi din februarie 1942. Scrie Ciuikov în Început de drum:

„În faţa elementelor noastre de siguranţă, formate din unităţi de cavalerie, inamicul lăsase forţe puţine – în mare parte subunităţi române. Acest fapt ne liniştea oarecum.”

Redacţia de la Bucureşti pune o steluţă pentru a putea aşterne în subsol această notă:

„Autorul are, probabil, în vedere faptul că, datorită stării de spirit antifasciste a maselor poporului român, muncii desfăşurate de PCR, tot mai mulţi ostaşi şi ofiţeri români deveneau potrivnici războiului nedrept antisovietic, ceea ce a făcut ca şi comandamentul hitlerist să fie alarmat de instabilitatea liniilor româneşti.”

***

Importanţa titlului

De mai multe ori am scris că gazetăria de succes porneşte de la titlu. Eu de exemplu aveam pe vremuri faima de a fi unul dintre cei mai buni dătători de titluri din republica presei. Prin titlu bun eu înţeleg titlul care atrage, care agaţă, titlul care sare în ochi şi te invită să citeşti conţinutul. Nu mă refer la titlul tendenţios, menit a manipula cititorul încă din titlu, utilizat pe scară largă azi de presa on line. Nu mă refer la titlul la mare vogă în prezent, cel pus pentru a obţine click-ul, de regulă gen afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul, titlul gen etichetă falsă la cîrnaţi sau la bere. Mă refer la titlul despre care vorbeşte şi Arghezi în tableta Pro Domo din Informaţia zilei, 1 mai 1943:

„Oricîte fotografii ar tipări, pentru eludarea dificultăţilor de meşteşug, o sută de clişee nu fac cît un titlu şi cît un text. Am povestit, o dată, vizitînd redacţia unui mare cotidian din Paris, aşteptat în fiece dimineaţă cu neastîmpăr de două milioane de cititori, importanţa atribuită de direcţie unui gen de redactori, plătiţi foarte scump pentru o singură însărcinare: a unui titlu dinamic. Erau vreo cincisprezece titrieri, retraşi fiecare în cîte un cabinet dintr-o aripă a monumentalei redacţii în fierbere permanentă şi agitaţi plecînd şi întorcîndu-se, apucînd-o pe Sena, alergînd cu metropolitanul sau cu taxiul pe bulevarde. Titlul fericit venea cîteodată de la treizeci de kilometri, prin telefon. Din zece, douăzeci era ales cel mai suculent”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro