Ion Cristoiu: Să construim, acesta e cuvântul de ordine

Cum vor trebui să arate oraşele ţării de mîine, Bucureştiul îndeosebi? Cum va trebui să se construiască într-o ţară afectată de război? Astfel de întrebări dramatice, dominând publicistica marilor scriitori în anii 1944-1947, îşi au izvorul în realităţile acestei perioade de mari dezbateri privind viitorul României. Ca, de altfel, în întreaga Europă, marile spirite de la noi intuiau că ieşirea din război impunea o schimbare radicală în modul de a aborda problemele ţării. ţării.

 Incontestabil, răspunsul marilor scriitori, aşa cum se conturează el din publicistica semnată la Adevărul, Fapta, Semnalul, Jurnalul de dimineaţă, Timpul, Naţiunea, Dreptatea nouă, este unanim:

O Românie a viitorului, atât de invocată în aceşti ani, nu poate fi concepută fără construcţii grandioase, care să aducă oraşele, Bucureştiul îndeosebi, în lumea modernă.

Continuând, de fapt, o atitudine anterioară, cel mai activ scriitor al anilor 1944-1947, G. Călinescu, reia, ori de cîte ori se iveşte prilejul, pledoaria pentru construcţia cu privirile spre viitor:

 „Ce-avem de făcut de aci înainte? Să construim în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nu ne trebuie numai pîine, avem nevoie de biblioteci, de teatre, de spitale, de oraşe”. („Ce e scriitorul”, Naţiunea, 19 octombrie 1947).

Pledoaria pentru o politică îndrăzneaţă, de mari orizonturi, în domeniul edilitar, se iveşte nu numai din înflăcărarea specifică acestei perioade de aprigă şi controversată dezbatere a viitorului României, dar şi din amărăciunea pe care o lasă în sufletele scriitorilor realitatea oraşelor ţării, a Bucureştiului. O suită de articole tipărite de Victor Eftimiu în Adevărul sub genericul Aspecte bucureştene au drept notă comună constatarea şi denunţarea meschinăriei, pitorescului ieftin, haosului şi urîtului din imaginea capitalei:

„N-ai o stradă dreaptă, la capătul căreia să ţi se odihnească privirea pe un monument ridicat în mijlocul unei pieţe; n-ai o înşiruire de case la fel, într-un stil unitar, pe aceeaşi aliniere, cu un trotuar larg, pe care să te plimbi cu voie bună. N-ai edificii monumentale – o primărie, o catedrală, o operă, un trotuar, un palat cultural, o pinacotecă, nici unul din bulevardele şi instituţiile majestuoase ce transformă oraşul de provincie într-o metropolă” („Cum s-a construit şi cum construim”, Adevărul, 2 octombrie 1947). Spectaculos patetic, făcînd largile-i gesturi specifice, G. Călinescu lansează un strigă de alarmă:

„Suntem în urma tuturor naţiilor în privinţa bunurilor publice şi nu oferim poporului nimic. Pretinşii noştri zgîrie nori sunt nişte bordeie mari pentru speculă, aşa de şubrede, încît Carlton s-a prăbuşit la cea mai neînsemnată scuturare a pămîntului” („Construcţie”, Tribuna poporului, 6 ianuarie 1946). Cu o deosebită forţă plastică, marele scriitor remarcă în Discursul rostit în Camera deputaţilor la 12 decembrie 1946, în cadrul discuţiei la Mesajul Tronului, text publicat în Naţiunea din 15 şi 16 decembrie 1946:

„Deunăzi, venind înspre acest mai mult sau mai puţin palat şi privind – eu sunt o fire contemplativă – spre cupolă am călcat cu picioarele într-o băltoacă din piaţa numită cu nume pompos Piaţa Naţiunii. Veţi zice, trecem prin condiţiuni grele, nu avem mijloace! Este adevărat. Nu stăm pe roze, cum a spus un vestit împărat mexican care ardea pe rug. Aceste lucruri sunt însă dinainte, din vremea cînd aveam mijloace de a face mai mult, de atunci cînd aveam mijloace mai mari decît alte naţiuni. (…) Românii merg în străinătate să vadă muzee, văd colonade, văd metrouri, se entuziasmează o clipă, dar cînd se întorc acasă se potolesc, se resemnează, şi 414 deputaţi calcă în băltoacele de pe pseudotrotuare, sau cel puţin cei care nu au automobile”.

Fireşte, căutînd cauzele acestei situaţii prezente, marii scriitori le găsesc, printre altele, în mentalităţile tipice României ???. Din acest punct de vedere articolele publicate de Tudor Vianu, G. Călinescu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, în anii 1944-1947, alcătuiesc o sarcastică radiografie a tarelor unui cetăţean format la şcoala pitorescului balcanic. Într-un articol de excepţie cum este Spiritul reconstrucţiei, semnat în Democraţia din 1 ianuarie 1946, Tudor Vianu acuză preocuparea păguboasă pentru satisfacerea exclusivă a nevoilor prezentului, absenţa simţului responsabilităţii faţă de generaţiile viitoare cărora trebuie să li se lase moştenire construcţii măreţe:

„Adeseori, observând chipul în care au fost construite în trecut nu numai locuinţele noastre particulare, dar şi acel în care au fost făcute lucrările publice sau monumentele de artă, ne-am putut plânge de lipsa lor de durabilitate şi de monumentalitate. Este ca şi cum oamenii trecutului ar fi avut o zare îngustă în privirea lor asupra timpului şi nevoi ca acelea ale unor mici gospodari provinciali. Este adevărat că sentimentul istoric a fost destul de puternic printre noi, dar mai cu seamă în orientarea lui către trecut, în înclinarea, mereu manifestă, de a întări legăturile cu originile şi cu vremurile mai vechi. Ne-a lipsit însă, în gradul lui cel mai înaintat, sentimentul istoric orientat către viitor, simţul răspunderii supreme faţă de generaţiile cele mai îndepărtate, cărora se cuvine a le lăsa lucruri statornice, aşezări măreţe”.

 Meschinăria edilitară, harababura din construcţiile bucureştene sunt puse de către Victor Eftimiu pe seama intereselor proprietăţii private, deşănţat afirmate în absenţa unei supravegheri din partea administraţiei:

„Cutare bogătaş bucureştean, fruntaş politic, a îndrumat strada sau bulevardul ca să-şi pună în valoare imobilul propriu; puţin le păsa acestor privilegiaţi de interesul general, de nevoile şi estetica oraşului”. („Casa galbenă, Adevărul, 5 decembrie 1947).

Nimic nu-l revoltă mai mult pe G. Călinescu decît absenţa spiritului civic, a viziunii constructive din dezbaterea problemelor de bază ale României, din psihologia multor concetăţeni. Articole ca Teatrul Naţional (Lumea, 25 noiembrie 1945), Politica studenţilor (Naţiunea, 27 martie 1946), Orizont închis (Naţiunea, 29 martie 1946), Nu te canoni (Naţiunea, 5 ianuarie 1947), Să omorîm timpul! (Naţiunea, 6 ianuarie 1947), sunt tot atîtea incriminări ale somnolenţei din gîndirea şi acţiunea unor contemporani. Individualismul, semn al rămînerii în urmă, e acuzat în primul rînd:

 „Suntem o naţie de individualişti, preocupaţi fiecare de soba lui, de sufrageria lui, de apartamentul lui, pe dinăuntru. Nu trăim încă civic, în agora, ca grecii antici, nu simţim nevoia unui oraş ca locuinţă publică. Pentru asta mai trebuie educaţie”. („Teatrul Naţional”, Lumea din 25 noiembrie 1945).

 Marile proiecte întîlnesc, observă G. Călinescu, scepticismul ieftin al unora:

„Este la noi o spaimă de orice bun colectiv, de orice întreprindere măreaţă. Să vină cineva şi să propună să facem un metropolitan (…) şi mă prind că mulţi vor exclama: Asta ne mai trebuia! Noi, ţară «necăjită»”. („Orizont închis”, Naţiunea, din 29 martie 1946.)

Potrivit marilor scriitori, realizarea unor mari proiecte edilitare, construirea unei Românii pentru ziua de mîine cer înainte de toate muncă susţinută: „Nu aşteptaţi minuni de la teoriile economice, de la criticile trîndavilor şi de la comorile nevăzute. Puneţi mîna pe sapă, pe ciocan şi pe mistrie. Săpaţi, ciocăniţi, zidiţi. Şi făcînd toate acestea, cîntaţi primăvăratic. Cîntecul întăreşte braţele, mîrîitul critic le slăbeşte. Grîul nu creşte nesămănat şi zidurile nu se ridică singure în faţa mîinile înfipte în şold. Unii zic că ne trebuie capital şi muncă, eu cred că ne trebuie muncă şi iar muncă.” (G. Călinescu, „1 Mai 1946”, Naţiunea, 2 mai 1946).

 La capătul unei serii de articole din Semnalul consacrate în principal construcţiei ţării, Cezar Petrescu ajunge la o concluzie axiomatică: „Miracole nu avem a aştepta de la nimeni. Miracolul dormitează în noi. Numai cîţiva ani de muncă, de muncă disciplinată şi creatoare pentru a înceta să mai fim săraci în ţară bogată.” (O nouă medalie a muncii. Semnalul, 14 septembrie 1947).

 Cîrtirii, ironiei ieftine specifice multor concetăţeni, trebuie să le ia locul neîntîrziat participarea activă:

„Să punem cu toţii umăr lîngă umăr, pentru a contribui efectiv la înfăptuiri, nu să ne roadem coatele la cafenea, cîrtind cu sau fără temeiu, opunînd celor care lucrează, competenţa celor care perorează, dar n-au plantat un pom în viaţă, n-au bătut un cui („Între sat şi oraş”, Semnalul, 30 septembrie 1947)

Într-un timp al confruntării cu mari probleme economice şi politice (Tratatul de pace de la Paris, reconstrucţia, seceta, inflaţia, tensiunea între partide, reaşezarea lumii, lichidarea mentalităţilor trecutului imediat), marii noştri scriitori aveau forţa de a birui clipa şi a privi în viitor.

N-ar fi cazul să-i imităm?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro