Ion Cristoiu: Să intrăm cu toţii în Uniunea Europeană!

Am mai spus şi am mai scris, cred, că singurul lux pe care mi-l mai îngădui acum, pe povîrnişul unei vieţi în care am trudit ca prostul (mai cîştigat eram dacă mă apucam de furat, ca alţi tovarăşi de condei, mulţi milionari în euro, fără să le fi luat cineva dreptul de a se prezenta drept lideri de opinie), rămîne călătoria de cunoaştere, peste hotare în fiecare an.

Nu există satisfacţie mai mare pentru un rob al cărţii decît cea de a vedea cu ochii lui locurile despre care a citit de-a lungul vieţii.

Ştiam pe de rost zbuciumata istorie a Bizanţului.

Pînă n-am văzut cu ochii mei Zidul lui Teodosius de la Istanbul, n-am înţeles în profunzime războiul nesfîrşit dintre barbarii atraşi în întunericul lor de luminile strălucitoare ale Constantinopolului şi locuitorii Bizanţului, îndîrjiţi să nu-i lase să dea năvală, să le ia averile şi să le răpească luxul.

Sub tăria acestei convingeri, mi-e imposibil să-mi concep aşa-zisul concediu ca un timp al statului cu burta la soare şi, mai ales, cu burta la all inclusive.

Pe vremuri, cînd eram mai tînăr, am fost şi eu, ca tot mic-burghezul, într-un concediu la Mare.

După prima zi, am simţit că urlu de plictiseală.

Potrivit planului meu de mers la faţa locului, timp de 10 zile, în august a unei dintre veri, am cutreierat Normandia.

Vizitasem în treacăt doar, cu vreo cîţiva ani în urmă, Plajele Marii Debarcări şi acum voiam să le inspectez minuţios, gospodăreşte.

Timp de zece zile, cît a durat aşa-zisul meu concediu în Normandia, am muncit ca un rob.

Mă sculam de dimineaţă, mă urcam în maşină (fericit că la Bucureşti am luat lecţii de parcare laterală pe dreapta) şi o porneam pe autostrăzile, şosele naţionale şi drumurile locale ale Normandiei.

Normandia e o provincie eminamente agricolă a Franţei.

Din punct de vedere economic, aşadar, asemănătoare României, ţară şi ea agricolă.

— Cum a fost? m-a întrebat, la întoarcere, cineva care simţea nevoia unui capăt de vorbă şi-l găsise în experienţa mea din Normandia.

— Sînt cu o sută de ani înaintea noastră, am răspuns eu cu deznădejde, pentru prima dată cu deznădejdea că m-am născut în România.

Am mai fost în ultimii ani în Occident.

Niciodată la întoarcerea acasă nu m-a apucat o atît de mare deznădejde la compararea lucrurilor văzute acolo, în Occident, cu lucrurile văzute din nou aici, în România.

Am cutreierat Normandia de la Cap de la Hague pînă la Etritat.

Provincia e alcătuită cu precădere din sate şi orăşele.

Caen şi Ruen nu sînt oraşe monumentale, mai ales că în iunie-august 1944 aviaţia anglo-americană a fost cît pe-aci să le radă de pe faţa pămîntului, eliberînd mii de francezi prin trimiterea pe Lumea Cealaltă.

Străbătînd drumurile locale, toate asfaltate, n-am putut să nu mă gîndesc imediat la Drumul European Bucureşti-Focşani, pe care-l fac din cînd în cînd în România.

Pe acest drum, poreclit european în lipsă de altceva mai bun, străbaţi sate şi cîmpii.

Ceea ce te izbeşte la drumul Bucureşti-Focşani e neorînduiala.

Cîţiva metri de la şanţul de la marginea şoselei e ocupat de buruieni.

Urmează nişte terenuri agricole a căror harababură lasă impresia categorică de pîrloagă.

Şanţul de pe margine e cotropit de buruieni şi murdărie.

Buruienile înaintează pînă la carosabil.

Din cînd în cînd, vezi o turmă de oi sau o cireadă de vaci, vegheată de un sălbatec cu căciulă în toiul verii.

Satele străbatute şochează prin amestecul straniu de Ev Mediu şi secolul XXI al lumii civilizate.

Ditamai palatul stă lîngă o cocioabă, a cărei înfăţişare te face să crezi că a servit drept decor pentru un film comunist despre viaţa grea a ţăranului român înainte de Răscoala de la 1907.

Da, dar la cocioaba asta dai peste pălăria televiziunii prin satelit.

Dinspre Centru, unde crîşma stă umăr la umăr cu Marketul, vin cetăţeni şi cetăţene cu sticle de Coca-Cola în braţe.

Ici-colo, surprinzi locuitori cocoţaţi pe dîmburi ca să prindă semnal la telefonul mobil.

Toţi au telefoane mobile.

Toţi au însă dinţii stricaţi, ochiul atins de albeaţă şi tricouri primite pe gratis, drept pentru care poţi vedea o babă pe pieptul căreia scrie Fuck you!

În Normandia, provincie agricolă, linia care desparte şoseaua de cîmpuri e dreaptă.

Terenurile cultivate vin pînă la şanţ.

Cîmpurile par trase cu rigla.

În hotarele mărginite de garduri scunde, din piatră, pasc, potrivit procedurilor, vacile normande.

Drumurile ocolesc satele.

De existenţa satelor ştii cînd ajungi la sensurile giratorii.

În afară de Înainte, o poţi lua la Dreapta sau la Stînga spre un sat.

Cînd drumul n-a avut încotro şi a trebuit să treacă printr-un sat, constaţi imediat uniformitatea de tip occidental.

Toate casele sînt la fel.

Toate gardurile sînt la fel.

Toţi cei întîlniţi în cale (dacă ai norocul să întîlneşti aşa ceva în toiul zilei) sînt la fel de sănătoşi şi bine îmbrăcaţi.

Ce deosebeşte Occidentul de România de azi?

Indiscutabil, absenţa pitorescului.

Pitorescul apare la noi din incredibilele diferenţe de epocă istorică, mărturisită de acelaşi spaţiu şi chiar de aceeaşi persoană.

Într-un sat vei întîlni la o distanţă de cîţiva metri un bordei din Evul Mediu şi o vilă din secolul XXI.

La aceeaşi persoană vei întîlni un telefon mobil din secolul XXI şi dinţi stricaţi din Evul Mediu.

Ar fi propus candidaţilor sloganul:

Să intrăm cu toţii în Uniunea Europeană!

Aceasta deoarece România a intrat total în Uniunea Europeană doar cu cîteva oraşe (şi acelea la nivel de Centru) şi cu un număr mic de cetăţeni.

Restul localităţilor sînt departe de Uniunea Europeană.

Ceilalţi cetăţeni sînt intraţi în Uniunea Europeană doar cu o bucăţică din corp.

Cu urechea şi gura pentru că vorbesc la telefonul mobil.

Cu ochii pentru că se uită la emisiuni TV de pe plasme.

Dinţii – stricaţi – sînt din afara Uniunii.

Fundul, care merge la privata din grădină, e şi el din Africa.

Stomacul, în care toarnă de-a valma tot felul de prostii, e şi el doar din Balcani.

România va arăta altfel doar cînd toate locurile şi toţi locuitorii vor fi intrat în Uniunea Europeană.

*

Scriam pe 26 noiembrie 2014. Limba de miere în acţiune: Klaus Iohannis e proclamat deja ca fiind deasupra Legii!

Aşa cum am mai scris, chiar şi după ce-am participat la un interviu în direct cu Klaus Iohannis, chiar şi după ce i-am citit cartea, altfel de rutină electorală, Pas cu pas, nu pot spune că ştiu ceva despre preşedintele ales. Mai mult cred că ştiu cei care l-au propulsat în fruntea ţării şi pe care îi vom vedea iţindu-se peste vreo lună, cînd se va pune problema reînnoirii mandatelor în fruntea Serviciilor noastre secrete, filiale din Balcani ale CIA. Dacă despre cine e şi ce vrea Klaus Iohannis nu ştiu nimic, deşi l-am votat, convins că dau o mînă de ajutor celui mic şi pricăjit, ca să descopăr că nu candidatul ACL era cel mic şi pricăjit, ci dimpotrivă, cel considerat mare şi tare, despre cei care stau în spatele lui, ascunzîndu-şi rînjetul de dinţi stricaţi după statura masivă a Neamţului, ştiu multe. Unul dintre aceşti inşi din dosul lui Klaus Iohannis, care-l manipulează deocamdată, pînă cînd - sper - intrat în prerogative, preşedintele ales, devenit preşedinte cu jurămînt în regulă, îi va da dea berbeleacul pe scările Palatului, e Cristian Pîrvulescu. Zis şi politolog, prezentat de binevoitori drept nu ştiu ce şef la nu ştiu ce ProDemocraţia, Cristian Pârvulescu s-a pretat în 2004, ca lider al unui ONG, la Diversiunea cu fraudarea alegerilor, care i-a adus lui Traian Băsescu victoria. La înfiinţarea USL a trecut cu arme şi bagaje în tabăra PSD-istă. Acum e un fel de mujahedin al PNL, partid care ascunde PDL-ul lui Vasile Blaga, şi, în această ipostază îşi îndeplineşte misiunea de ideolog detaşat pe lîngă Klaus Iohannis. Din cîte se ştie, Înalta Curte a admis Recursul ANI în procesul cu Klaus Iohannis. Prima şedinţă din Procesul pe fond a fost programată pe 14 ianuarie 2015. Aşa cum am mai spus, Klaus Iohannis poate cîştiga procesul, deoarece domnia sa nu pune la îndoială Legea, ci încadrarea făcută de Raportul ANI. La fel de bine îl poate pierde, plecînd de la învăţătura că, Justiţia fiind de genul feminin, căile ei sunt mai întortocheate decît ale Domnului. Klaus Iohannis e cetăţean al României. Prin urmare, în privinţa Procesului, Klaus Iohannis nu poate fi mai presus de Lege. Ce-a susţinut ideologul PNL, Cristian Pârvulescu la Realitatea Tv, televiziunea preşedintelui ales? Ceva care, dacă ar fi fost zis de vreun consilier de-al lui Victor Ponta, toţi ofiţerii acoperiţi din presă ar fi sărit în sus de un metru, punîndu-şi în primejdie epoleţii care nu se văd. Şi anume că nici o Justiţie de pe Lumea asta nu poate da o sentinţă defavorabilă lui Klaus Iohannis întrucît Klaus Iohannis a primit votul popular:

„Eu cred că ÎCCJ nu mai poate să se pronunţe în momentul în care naţiunea română, prin vot, s-a pronunţat, iar suveranitatea aparţine naţiunii. Eu cred că votul acoperă inclusiv acest proces. (…)Juridicul nu poate să facă abstracţie de realitate, de faptul că naţiunea română s-a pronunţat în majoritate covârşitoare”.

Vă vine să credeţi?

Idelogul lui Klaus Iohannis pretinde că pe 16 noiembrie 2014 n-a fost cel de-al doilea tur al scrutinului prezidenţial, ci o şedinţă festivă a Marelui Tribunal al Poporului, care l-a proclamat pe Klaus Iohannis nu preşedinte ales, ci Ins deasupra Legii. Credeţi că vreun dentolog sau deontoloagă a recţionat la această enormitate nu numai într-o democraţie, dar chiar şi în statul Islamic?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro