Experienţa lui Stalin era mult mai adecvată acelei confruntări în trei, de la privire la privire, care a fost Yalta. El ştia, din lunga lui bătălie pentru a-i elimina pe vechii bolşevici, să folosească şiretlicuri, să cîştige dintr-o simplă discuţie mai mult sau mai puţin pînditoare.

 Dar a vedea rezultatele Conferinţei de la Yalta doar din această perspectivă pur psihologică înseamnă a uita ceea ce erau de fapt protagoniştii: mari oameni politici. Şi, dacă le judecăm toate mişcările din această perspectivă, vom sesiza imediat, şi nu fără uimire, că la Yalta, contrar primei impresii, n-a pierdut nimeni. Pentru că la Yalta fiecare dintre cei trei şi-a urmat cu încăpăţînare un scop; şi acest scop a fost atins, în finalul lucrărilor, de fiecare. Arthur Conte crede, de exemplu, că Roosevelt a fost tras pe sfoară acceptînd o Manciurie dată ruşilor în schimbul promisiunii lui Stalin de a declara război japonezilor. Dar a fost Roosevelt înşelat? A susţine asta înseamnă a nu lua în considerare interesele americane ale momentului, magistral apărate şi promovate de către Roosevelt. Pentru americani singurul lucru important la ora respectivă era lichidarea Japoniei. Orice zi în plus de război însemna moartea unui număr de americani. Un sacrificiu de care continentul de peste Ocean, nedumerit la sforţările europeneşti, îl considera absolut inutil. Şi aşa americanii considerau că muriseră prea mulţi în acest război la care ei participaseră fără să ştie prea bine de ce. În faţa unui asemenea interes vital, ce mai conta o Manciurie, care şi aşa era a Chinei, nu a Americii! S-ar putea replica: bine, bine, dar în acest fel Roosevelt îşi trăda un aliat, pe Chiang Kai-shek. A pune astfel problema înseamnă a uita că în politică la un asemenea nivel nu există bunăvoinţă, prietenie, rudenie. Încă Shakespeare ne-a demonstrat, cu secole în urmă, că regii şi prinţii care se căsăpeau între ei pentru o fîşie de pămînt erau neamuri. De cele mai multe ori fraţi sau părinţi şi copii. Şi dacă în Shakespeare fiul îşi ucidea tatăl de dragul coroanei, nu văd de ce la Yalta, în istoria de azi, Roosevelt nu şi-ar fi abandonat un aliat pentru interesele vitale ale Americii. Yalta nu e – cum crede Arthur Conte – dovada slăbiciunilor omeneşti ale marilor oameni politici. Ea e dovada slăbiciunilor date oamenilor de politică. La Yalta n-au pierdut nici Stalin, nici Churchill, nici Roosevelt. Au pierdut cei ce n-aveau suficiente divizii pentru ca marii oameni politici de acolo să ţină cont de ei. Exemplul polonez e cum nu se poate mai elocvent. Pentru Polonia se declanşase războiul mondial. Dar şi această declanşare nu trebuie văzută în termenii întîmplărilor de pe uliţa noastră. Adică a unei bruşte resuscitări a sentimentului de prietenie nutrit de englezi faţă de bieţii polonezi. Intrarea Angliei în război e un gest determinant de conştiinţa intereselor ei. Cîtă vreme a crezut că poate negocia cu monstrul fără a-şi pune în pericol interesele perfidul Albion a făcut-o. Acum însă, spre sfîrşitul războiului, altele erau interesele Marii Britanii. Şi de dragul acestor interese Churchill n-a ezitat o clipă în a-i sacrifica pe prietenii polonezi.

Ce se poate învăţa de aici?

O zicală românească spune, la un moment dat, cu amar:

Să te ferească Dumnezeu s-ajungi la mîna altuia! O zicală cum nu se poate mai nimerită pentru o ţară mică într-o lume precum cea de azi. Să te ferească Dumnezeu să ajungi, ca ţară mică, la mîna Marilor Puteri! Nici adevărul, nici dreptatea, nici prietenia, nici rudenia nu-ţi vor fi de folos. Te vor sacrifica pentru interesele lor bine ştiute fără să clipească.

N.B. Transcriind acest eseu de acum aproape cincizeci de ani, n-am putut să nu mă gîndesc la abandonarea afganilor de americani în mîinile talibanilor. Cînd interesele le-au cerut americanilor să plece, au ţinut ei cont de uriaşele suferinţe pe care le vor provoca celor timp de 20 de ani declaraţi amici?