Ion Cristoiu: Şacalul ce se voia Miel

Chiar dacă avînd formula unui taifas între cel care a fost braţul drept al lui Stalin şi admiratorul său, Félix Tchouev, Conversations avec Molotov , Albin Michel, 1995, pot fi considerate un volum de memorii ale celui intrat în istorie ca semnatar al pactului cu Ribbentrop. . Un capitol semnificativ al discuţiei şi acordate raporturilor sovieto-germane din anii '40-'41, adică exact din perioada cînd cele două imperii îşi împărţeau Europa. Smulse cu forcepsul, pentru că Molotov, bolşevic pînă în măduva oaselor, ştie să-şi ţină în frîu impresiile, amintirile despre anii respective reliefează două puteri pîndindu-se reciproc: Rusia şi Germania. 1945, propaganda comunistă a depus eforturi uriaşe pentru a ne înfăţişa o Uniune Sovietică de treabă, văzîndu-şi de muncă ei paşnică, lovită pe la spate de mişelia hitleristă din 22 iunie 1941. La o asemenea imagine sa lucrat cu toate uneltele. Cu cele grosolane, ale învăţămîntului politico-ideologic. Dar şi cu cele subtile, ale istoricilor. Printre cele subtile se numără şi intoxicarea opiniei publice mondiale cu documente menite la înfăţişarea pe Stalin ca luat prin surprinderea atacului german.

Cu o asemenea formulă sa riscat enorm. Riscul de a pune la îndoială genialitate stăpînului de la Kremlin, denunţat de Hruşciov ca un prostanac tras pe sfoară de zîmbetele languroase ale lui Hitler. Deşi ţinut la curent cu iminenţa unei invazii germane, Stalin n-ar fi dat crezare argumentelor aduse de alţii, inclusiv telegramelor expediate de la Tokyo de superspionul Sorge, continuînd să fie convins că Hitler nu-l poate înşela. Memoriile lui Molotov contrazic această imagine de nătărău, intens cultivată mai ales de Hruşciov, în campania acestuia de al compromis pe Stalin în ochii ruşilor! Molotov arată limpede că stăpînul de la Kremlin nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce-l priveşte pe Hitler. Că nici o clipă Stalin na crezut în prietenia sovieto-germană.

Dimpotrivă, aşa cum se vede şi din Conversaţiile cu Molotov , Rusia nu numai că se aşteaptă la un atac dinspre Berlin, dar, mai mult, se gîndea cum să smulgă, la rîndu-i, nemţilor o halcă din trupul numit Europa. Cum se explică atunci manifestările de bunăvoinţă ale Rusiei faţă de Germania? Cum se explică obsesia Kremlinului din această activitate, de a bate monedă pe tema prieteniei dintre nemţi şi ruşi? Molotov dă un răspuns simplu: nevoia de a întîrzia cît mai mult posibil declanşarea conflictului, de a dobîndi un răgaz cît mai îndelungat pentru a se putea înarma pînă în dinţi.

 „Noi am făcut totul pentru a întîrzia izbucnirii războiului. Şi am reuşit să căpătăm un răgaz de-un an şi zece luni. Bineînţeles c-am fi avut nevoie de mai mult. Înainte de război, Stalin estima că nu vom fi capabili să-i înfruntăm pe nemţi de la egal la egal înainte de 1943 (...). În linii mari, eram siguri că războiul va avea loc, că era dificil, imposibil de al evita. L-am amînat cu un an şi zece luni. Dacă Hitler ne-ar fi atacat cu şase luni mai devreme, în condiţiile de atunci, ar fi fost extrem de primejdios. Era imposibil să ne pregătim într-o manieră prea vizibilă (...). Aveam nevoie să întîrziem atacul german, iată raţiunea pentru care ne străduiam să avem cu ei relaţii economice (...). La capitolul prevenirea războiului, totul a fost aruncat în joc pentru a nu da nemţilor un pretext de atac.“

Interlocutorul îl zădăre pe Molotov:

„— Se scrie azi că Stalin a avut încredere în Hitler; că prin pactul din 1939, Hitler la înşelat pe Stalin, ia adormit vigilenţa.“

 Molotov se prăpădeşte de rîs:

„— Stalin, un naiv!?, exclamă Molotov. Nu, Stalin înţelegea perfectă şi corectă afacerea. Stalin să fi avut încredere în Hitler? El care nu se încrede în nimeni?!“

 Cum era şi normal, Stalin nu se lăsase o clipă tras pe sfoară de Hitler. El nu acorda pic de încredere cu nemţii. Juca însă comedia extraordinară a celui înşelat. Şi în acest timp se înarmă, se înarmă. Contra cronometru:

„N-am suprimat noi ziua de şapte ore cu doi ani înainte de război? Am interzis muncitorilor care caută un loc de muncă mai bun să schimbe întreprinderile (...). Am creat unităţi militare, echipate cu tancuri, cu avioane. Îi biciuiam pe constructori: «Mai repede, mai repede!»“

Hitler îi surîdea lui Stalin. Şi în tot acest timp punea la punct ciomagul pe care-l ţinea la spate. Stalin răspundea şi el cu surîsuri. Pregătindu-se, la rîndu-i, să-i ardă una. Comedia stalinistă viza însă ceva în plus faţă de cea hitleristă. Rusia evita pe cît posibil să se înarmeze pe faţă nu numai pentru a adormi Germania. Ea paria şi pe imensul avantaj pe care urma să-l aducă ipostaza de victimă. Dialogul atinge, în chip inevitabil, şi celebrul comunicat al Agenţiei TASS din 13 iunie 1941, cu nouă zile înaintea atacului nemţesc, un comunicat prin care guvernul sovietic dezminţea existenţa unei tensiuni germano-sovietice. Molotov polemizează cu cei care se preocupă asta drept un semn de naivitate:

„Nu; nu e vorba de naivitate, ci de o viclenie diplomatică, politică.“

Scopul şmecheriei? Cel al comediei jucate pînă atunci de Stalin. De a se putea înfăţişa planetei ca o victimă a perfidei agresiuni hitleriste:

„Finalmente, la 22 iunie, Hitler a apărut în ochii întregii lumi ca agresor. Şi noi ne-am regăsit cu aliaţii.“

Nu fără cinism, Molotov dezvăluie ceva din jocul perfid al Moscovei înaintea atacului nemţesc din 22 iunie 1941. Stalin sa străduit din răsputeri să lase impresia unei Rusii atacate mişeleşte, pe la spate. Din acest punct de vedere nu-i exclus ca însuşi dezastrul Armatei Roşii din primele zile ale invaziei să aparţină teatrului jucat pentru a stîrni compătimirea planetară. Şi pentru a putea înfăţişa opiniei publice occidentale o Rusie (care pînă atunci împărţise Europa cu Germania, o Rusie care fusese agresoare) drept o biată victimă a perfidiei nemţeşti. Judecînd după ce sa întîmplat ulterior, se pare că această comedie prin care Şacalul sa vrut a trece drept Miel a reuşit din plin.

*

Scriam pe 29 mai 2014. A lucrat-o Traian Băsescu pe Elena Udrea?

— O apăraţi pe Elena Udrea, îmi spune, cu o undă de reproş, o doamnă întîlnită la bibliotecă.

— Nu, no apăr pe Elena Udrea. Apăr, aşa cum am făcut-o toată viaţa de ziarist, victimă lucrătoare pe faţă. Am mers mai departe.

Pentru cititorii acestui blog trebuie să mă explic însă. Să mă explic.

Era în octombrie 2005. Traian Băsescu devenise rapid cel mai puternic din România post-decembristă. Presă, public, structura îi şedeau la picioare, fie din admiraţie, fie din slugărnicie. La dreapta sa era Elena Udrea.

La Jurnalul naţional , unde aveam comentariul zilnic (pe vremea aia Marius Tucă nu era drogat de dragoste faţă de Dan Voiculescu) îl tocam pe Traian Băsescu mai ceva decît sau fac acum cu un alt atotputernic al clipei: Victor Ponta. Elena Udrea era şi ea ţinta pamfletelor mele. Şi, deodată, sesizez cum se pune la cale o lucrătură împotriva Elenei Udrea. Întreaga presă, în frunte cu Evenimentul zilei , conduce la vremea respectivă de Cornel Nistorescu, angajează o campanie de plecare a ei de la Cotroceni. Motivul era cusut cu aţă albă. Era vorba de nu ştiu ce afaceri ale fostului soţ înainte ca ea să ajungă la Cotroceni şi de care era limpede că nu era responsabilă. Urmare a acestei campanii comandate, angajînd toţi ofiţerii sub acoperire din presă, Elena Udrea şi-a dat demisia de la Cotroceni.

Am scris şi publicat în Jurnalul naţional un comentariu în care denunţam împuţiciunea mediatică.

Mai mult, am invitat-o ​​la interviul de pe  Antena 3 , pe care-l făceam în fiecare duminică după-amiaza. Şi ca urmare a acestui interviu poate, unii şi-au schimbat părerea despre Elena Udrea. Eu sigur mi-am schimbat-o.

Au trecut de atunci 9 ani. Elena Udrea a avut o carieră spectaculoasă. Am mai întîlnit-o din cînd în cînd absolut întîmplător. Am mai avut interviuri.

Dînd curs obiceiului meu de a nu mă amesteca în tărîţele politice, m-am păstrat la distanţă. Deşi e mult mai mică decît mine, no tutuiesc. Aşa cum nu tutuiesc nici un politician. Am urmărit însă destinul Elenei Udrea cu atenţie de comentator politic.

A făcut multe lucruri bune. A făcut şi greşeli. Greşelile i le-am taxat sever, ca, de exemplu, chestia cu pictorialul în care se dădea vampă. Am avut obiecţii şi-n chestiunea implicării sale în fruntea PMP. Mărturie stau comentariile din Evz .

Au venit europarlamentarele. Spre deosebire de sondaje, de Elena Udrea şi de mulţi jurnalişti, eu n-am pariat pe 10% la scrutin. Ştiam că slaba participa la urne va da cuvîntul exclusiv maşinăriilor de partid. PMP, partid de trei luni doar, na avut această maşinărie. A însă însă 6%. Un rezultat senzaţional dacă ne gîndim că fostul partid de guvernămînt sa prăbuşit de la 29% la 12%, iar PPPD, de la 14% la 3%.

Spre uluirea mea, luni şi marţi, acest scor a fost denunţat de o armată de jurnalişti ca fiind o catastrofă. Una de care era responsabilă numai şi numai Elena Udrea.

Că unii jurnalişti puteau crede că un partid precum PMP putea obţine un scor uriaş nu conţine nimic suspect. Dar ca toţi repetau în scris şi oral cîteva propoziţii, aceleaşi, fără nuanţe, fără acceptarea dialogului, mi-a părut suspect. Şi pentru că hăituirea Elenei Udrea era o nedreptate i-am sărit în ajutor. Nu eu, ci Adevărului necesar.

Scopul campaniei comandate era limpede: Elena Udrea voia să fie prezentată la negocieri de unificare a Dreptei. Anumite forţe considerau că prezenţa Elenei Udrea ar fi compromis măreaţa construcţie.

Făcută pulbere psihologic de această campanie nedreaptă, pusă şi-n faţa observaţiei Nu-i oportun să mergi acum , după ce toată lumea te înjură, Elena Udrea a stat în banca ei. Mai mult a ieşit din spaţiul public.

Miercuri seara se anunta la Realitatea Tv , la ora 20. Na mai venit. Pun pariu că va fi lăsată-n pace de ofiţerii sub acoperire din presă. Ca de atîtea ori în ultimii ani, mă întreb, văzînd astfel de campanii de presă la ordine: Cine dă ordine anumitor jurnalişti? În cazul de faţă, cine a lucrat-o pe Elena Udrea:

1. Liderii PDL şi PNL?
2. Serviciile secrete?
3. Traian Băsescu?
4. Toţi?

Dvs ce credeţi?

NOTĂ : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro