Ion Cristoiu: Saltul înainte al României

În memoriile sale, Cronos autodevorîndu-se, la care m-am mai referit, Dumitru Popescu evidenţiază şi comentează un alt obiectiv istoric asumat de Nicolae Ceauşescu drept moştenire testamentară de la Gheorghiu Dej: modernizarea României.

Ca autor de discursuri ale lui Gh. Dej (era director general la Agerpres), Dumitru Popescu l-a însoţit pe antecesorul lui Ceauşescu în vizitele făcute în Polonia, în URSS, la vremea cînd „în cercurile oculte ale CAER” se cocea dinamita planului Volev, vizînd o diviziune a muncii la nivelul lagărului socialist, care rezerva României rolul de grăjdar, în timp ce Polonia, Cehoslovacia, RDG, urmau să fie fabricile.

Scrie despre această bruscă trezire a lui Dej cu prilejul întîlnirii lui Gomulka:

„Dej era sărac, am zice un «coate-goale», cînd negocia cu Gomulka într-un vechi palat varşovian. I-a spus lucrul acest interlocutorului fără nici o jenă, dar i-a atras atenţia că el nu se poate resemna în această postură, nu numai înjositoare, de care nu se simţea vinovat, ci devenită handicap pentru ziua de mîine. Mort-copt, trebuia să se industrializeze, şi nimeni nu avea să-l oprească. De aceasta depindea însăşi soarta naţiunii sale pe acest pămînt. Va fi ea o societatea prosperă şi egală cu celelalte naţiunii, sau un loc sordid al sistemului, o rană purulentă a Europei, trăind din pomeni, un truditor cu statut de slugă a celor bogaţi? Bineînţeles, nu chiar în aceşti termeni s-a exprima el, dar ideea aceasta a fost. Într-o altă variantă, dar la fel de răspicat, a anticipat argumentele fundamentale, de ordin istoric, ale României, în replica dată lui Valev, care ne sfătuia să rămînem ţărani şi implicit comandamentului caeristo-sovietic ce hotărîse să sacrifice România, ursindu-i rolul de grăjdar al comunităţii socialiste”.

S-au spus multe prostii despre cel care i-a succedat lui Dej la şefia partidului şi, prin asta a statului. Una dintre ele se referă la o aşa-zisă intrigă prin care Nicolae Ceauşescu o dată Dej dispărut, ar fi contrazis testamentul lui Dej. Chiar dacă Dej a murit rapid (după cum excepţional dezvăluie Dumitru Popescu, i s-a descoperit în februarie 1945 un cancer în fază terminală, în martie decedînd) e greu de crezut că în acest timp nu şi-a pregătit succesiunea în persoana lui Nicolae Ceauşescu.

Şi, alături de independenţă, o obsesie tipic românească, Nicolae Ceauşescu a preluat şi moştenirea testamentară a industrializării. Nu doar memorialist, ci şi gînditor, Dumitru Popescu defineşte exact ambiţia lui Nicolae Ceauşescu:

„Ajuns în fruntea României inopinat, nesperat de repede, în conjunctura politică specială determinată de declaraţia lui Dej, lansată cu nici un an în urmă, Ceauşescu s-a aflat în faţa unei dileme şi şi-a ales drumul fulgerător, fără ezitări, cu o intuiţie excepţională. Imperativul industrializării era în afara oricărui dubiu, dar el a înţeles că acest salt istoric nu se poate face cu jumătate de măsură. Oriunde s-a înfăptuit un succes, el a căpătat caracterul unei adevărate revoluţii socialiste. Rapide, radicale şi, pe moment, inconfortabile. Şi invers, unde a trenat, din considerente tradiţionaliste sau din teama de nou (adevărat, un nou imprevizibil), nu s-a împlinit, n-a rezolvat problemele de fond, n-a scos ţările din marasmul subdezvoltării. Ceauşescu a rupt-o brusc, total şi definitiv cu vechiul concept ţărănesc al destinului nostru, el a înţeles că în epoca revoluţiei ştiinţifice şi tehnice mondiale, ţărănismul e o ghiulea de picioarele alergătorului, o barieră a progresului. Nu s-a sfiit să bulverseze satul, să-l transforme în rezervor de braţe de muncă pentru oraş, pentru industrie, pentru modernitate”.

Desigur, la un moment dat, în ambiţia sa nebunească, Nicolae Ceauşescu n-a mai ţinut cont că povara acestei „revoluţii sociale” o suportă omul simplu. Acest om simplu e totdeauna victima Conducătorilor care, chiar dacă bine intenţionaţi, îl tărăsc în războaie (ca Napoleon şi Mareşalul Antonescu), în revoluţii industriale (ca înAnglia lui Dickens), în lucrări faraonice (precum Egiptul faraonilor).

Rămîn, totuşi, ca un temei pentru o abordare a epocii Ceauşescu şi dintr-un altfel de unghi decît al pamfletelor ieftine şi al smiorcăielilor nostalgice şi acest adevăr dezvăluit de Memoriile lui Dumitru Popescu.

Fostul preşedinte a încercat să procedeze cu ţara lui, România, precum Petru cel Mare în ţara lui, Rusia.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro