Ion Cristoiu: Scriam în decembrie 1993: „Politicienii occidentali trebuie să-şi dea seama că nu vor mai putea trata Rusia, cel puţin pe faţă, ca pe o putere de mîna a doua”

Alegerile parlamentare din Rusia din 12 decembrie 1993 au adus cu ele victoria naţionalist- comunistului Vladimir Jirinovski. Partidul condus el – Partidul Democrat Liberal din Rusia- a obţinut 23 la sută din voturile pentru Dumă, cu o largă distribuire în întreaga Rusie:

S-a situat pe primul loc în 64 din 87 de regiuni ale ţării.

 Ne aflam la nici doi ani de la Prăbuşirea URSS, care a fost în realitate, prăbuşirea Rusiei.

Occidentul era deja convins că naţionalismul rusesc e mort.

Gorbaciov se străduise să vorbească în numele unei Rusii care părea o colonie de pe vremuri a Marii Britanii.

Rusia era Rusia şi nu România.

Nu venise vremea prăbuşirii sale, aşa cum s-a întîmplat cu multe alte imperii. Cine ar crede că Mongolia de azi a fost cîndva Imperiul lui Genghis Han? Sau că Lituania de azi, o ţară cît un cartier al Beijingului, ţinea în şah cnezatul Moscovei? Alegerilor din Rusia le-am dedicat două editoriale în Evenimentul zilei de la vremea respectivă. Unul intitulat Victoria imperialismului rusesc, marţi, 14 decembrie 1993, şi un altul intitulat Ce înseamnă victoria lui Vladimir Jirinovski, miercuri, 15 decembrie 1993.

Ambele comentarii merită osteneala de a le reaminti şi a mi le reaminti, deoarece dau seamă de luciditatea mea de la vremea respectivă. Nu ştiu dacă alţi comentatori nu de la noi, ai noştri sînt analfabeţi la capitolul Rusia, încredinţaţi că despre duşman nu trebuie să ştii nimic, dacă ştii, eşti de partea lui, ci de peste hotare, vor fi tresărit ca mine la victoria lui Jirinovski, eveniment istoric de seamă cum îi ziceam eu într-unul din editoriale:

„Rezultatul alegerilor parlamentare din Rusia pare a fi produs la Moscova, ca şi în lumea întreagă, un şoc psihologic. Aşa se explică faptul că puţini politicieni şi analişti se aventurează la ora actuală în
a-i evalua consecinţele.”

O cauză a acestei stupori era dată de originalităţile candidatului şi ale campaniei sale:

„Lumea nu-şi revine din stupoare. Alegerile parlamentare din Rusia au fost cîştigate de un personaj pe care nimeni pînă acum, nici în Rusia, nici în exterior, nu l-a luat în serios. E vorba de Vladimir Jirinovski, autorul unor gesturi şi declaraţii care, judecate la rece, fac să te îndoieşti de deplinătatea facultăţilor sale mintale. E suficient să amintim, de exemplu, că la alegerile prezidenţiale anterioare Vladimir Jirinovski a avut drept punct central al programului său electoral ieftinirea vodcăi. În campania pentru alegerile parlamentare din 1993, el a promis, cu mare zgomot, ieftinirea chiloţilor de damă! Nici în planul politicii externe declaraţiile sale nu sînt mai puţin bizare. Astfel, el a susţinut că dacă va cîştiga alegerile, va lua Alaska de la americani şi va aduce Rusiei mari hălci din Polonia şi Finlanda. Antioccidentalismul lui Vladimir Jirinovski e de notorietate. El susţine pe toate drumurile că regimul Elţîn e vîndut americanilor şi a trimis voluntari de partea Irakului în războiul din Golf. E greu de găsit un corespondent pentru Vladimir Jirinovski în realitatea românească. Aşa cum a titrat ziarul nostru, e vorba de 50 de vadimi într-unul singur.”

Reacţiile politicienilor şi analiştilor s-au concentrat pe formula: Surpriză. Eu însă credeam altceva. Şi anume că nu e vorba de nici o surpriză.

Pentru că pe lîngă populismul seducător pentru o ţară aflată în marginea prăpastiei din punctul de vedere al vieţii cotidiane, Jirinovski a convins pe ruşi prin naţionalismul său:

„O altă explicaţie a victoriei lui Vladimir Jirinovski trimite la o altă realitate a Rusiei de azi. E ceea ce face din rezultatul alegerilor din Rusia unul dintre cele mai importante evenimente politice mondiale din ultimul timp. După aceste alegeri, mai mult ca sigur în strategia marilor puteri europene faţă de Rusia va trebui să survină o schimbare de proporţii. Platforma electorală a lui Vladimir Jirinovski a avut şi un element serios. E vorba de pledoaria sa pentru Rusia Mare, pentru imperialismul ţarist. Nu ştiu dacă ambiţiile expansioniste ale Partidului Liberal Democrat se vor îndeplini. Nu din acest punct de vedere Occidentul trebuie să se îngrijoreze. El trebuie să intre în stare de alarmă pentru valoarea de semnal a victoriei lui Vladimir Jirinovski. Dacă un discurs extremist-naţionalist a avut cîştig de cauză în Rusia, înseamnă că la nivelul populaţiei a rezistat cu brio orgoliul de mare putere mondială cultivat de-a lungul ţarismului şi comunismului. Occidentul a crezut că ruşii se vor mulţumi cu rolul de putere de mîna a doua. Succesul lui Vladimir Jirinovski ne arată că ei se cred în continuare ca aparţinînd unei super-puteri. ”

În aceste condiţii- observam eu- principalul efect al acestei victorii ar trebui să fie conştientizat de îndată de Occident, pentru a purcede la cîteva mari schimbări în politica faţă de Moscova:

„Victoria lui Vladimir Jirinovski e un excepţional semnal privind starea de spirit a ruşilor faţă de politica actuală a Moscovei în plan regional şi mondial. Putînd fi considerat prima testare din istoria Rusiei a felului în care populaţia risipită de-a lungul şi de-a latul unei ţări de mărimea unui continent priveşte întîmplările de la Kremlin, scrutinul a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că în probleme cum ar fi poziţia faţă de fostele republici sovietice, faţă de locul şi rolul Rusiei în lumea de azi, politica dusă de Gorbaciov şi Elţîn e categoric respinsă. Liderul Partidului Liberal Democrat a obţinut victoria electorală pledînd pentru protejarea intereselor ruseşti din fostele republici sovietice, pentru revenirea Moscovei la locul de putere care face jocurile în lume. Liderii reformişti de la Kremlin au dus pînă acum o politică prudentă faţă de fostele republici sovietice şi o politică realistă faţă de principalele crize de pe planetă. Votul dat lui Vladimir Jirinovski dovedeşte limpede că ruşii continuă să nutrească nostalgiile marelui Imperiu ţarist şi sovietic. Acest test nu poate fi trecut cu vederea de către nici un politician rus, inclusiv de către Boris Elţîn. E de aşteptat, astfel, ca în strădania de a se menţine la putere, liderii de la Kremlin, în frunte cu Boris Elţîn, să facă în perioada următoare mari concesii naţionalismului rusesc. O schimbare în această direcţie s-a făcut deja simţită, de altfel, în politica lui Boris Elţîn după înăbuşirea rebeliunii din octombrie 1993. Mai mult ca sigur, în perioada următoare vor creşte presiunile pentru refacerea Uniunii Sovietice sub noua titulatură de Comunitatea Statelor Independente, va spori urieşeşte tentaţia Kremlinului de a interveni militar în diferite zone ale fostului Imperiu. În republicile care au aparţinut URSS-ului, ruşii vor deveni mult mai agresivi faţă de guvernele naţionaliste autohtone. Aceasta va obliga, în ultimă instanţă, conducerile republicilor respective să facă concesii în ceea ce priveşte locul şi rolul populaţiei rusofone în viaţa social-politică şi economică. În plan mondial, mai mult ca sigur, Rusia va încerca să pună capăt politicii de urmărire slugarnică, umilitoare a intereselor americane. Dacă pînă acum SUA au obţinut sprijinul necondiţionat al Moscovei în soluţionarea unor crize, e de aşteptat ca Moscova să-şi afirme cu mai multă putere propriile poziţii. Simţind schimbarea de macaz de la Kremlin, foştii aliaţi ai Moscovei, de la irakieni pînă la sîrbi, îşi vor întări rezistenţa faţă de soluţiile impuse de jandarmul mondial care e America. La rîndul lor, politicienii occidentali trebuie să-şi dea seama că nu vor mai putea trata Rusia, cel puţin pe faţă, ca pe o putere de mîna a doua. Ştiind că o astfel de politică va adînci naţionalismul rusesc, ei vor trebui să facă numeroase gesturi prin care să arate ruşilor că în ochii lor Moscova rămîne o putere de care trebuie să se ţină seama în orice moment.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro