Ion Cristoiu: Scriam în decembrie 1995 despre alegerile din Turcia. O nouă victorie a antioccidentalismului

Joi, 28 decembrie 1995, Evenimentul zilei publica la pagina dedicată Evenimentelor articolul „Islamiştii au cîştigat alegerile parlamentare în Turcia”. Se semnala în articol că duminică, 24 decembrie 1995, a avut loc în Turcia un scrutin parlamentar, cîştigat în premieră de un partid islamist – Partidul Prosperităţii. Din acest partid face parte Recep Erdogan, ales în 1994 primar al Istanbulului. Văzînd în această victorie un eveniment istoric (viaţa m-a confirmat!), am scris şi publicat în Evenimentul zilei din 28 decembrie 1995 comentariul O nouă victorie a antioccidentalismului

La o săptămînă şi ceva de a triumful naţionalist-comuniştilor în Rusia un alt eveniment s-a ivit pe scena politică a lumii cu pretenţia de a se îndrepta asupra lui toate reflectoarele atenţiei: victoria islamiştilor în alegerile generale anticipate din Turcia. Rezultatul scrutinului din Rusia a fost întrucîtva previzibil. El anunţau sondajele de opinie, îl prevesteau reportajele dedicate nenorocitului impact produs asupra ruşilor nostalgici ai livezii cu vişini cehoviene de către trenul occidental. Cu toate acestea, daţi peste cap în credinţa lor nestrămutată în fatalitatea trecerii de la socialism la capitalism, analiştii occidentali au rămas descumpăniţi. Stare de spirit ce s-a găsit rapid într-o uriaşă revărsare de uriaşe semne de întrebare şi exclamare în paginile presei din Vest. Victoria islamiştilor în Turcia a surprins însă. Atît de tare încît prima reacţie a comentatorilor a fost tăcerea profundă, tăcere căreia i se mai spune, pe teritoriile noastre notate, tăcere mîlc. Pînă la dezmeticirea aşteptată din partea unor capete atît de luminate cum sînt cele analitice din Occident, să ni se permită nouă, românilor, orbecăitori prin eterna ceaţă orientală, să aruncăm o lumină, fie şi de mărimea celei produse de un chibrit, asupra întîmplării din Turcia. Indiscutabil, rezultatul de la Ankara, e legat de cel de la Moscova nu numai prin ascensiunea opoziţiei în detrimentul puterii, dar şi prin semnificaţia în plan european şi internaţional. În ambele cazuri, dincolo de profundele motive interne, ne confruntăm cu o victorie a antioccidentalismului. La ruşi, în numele tresăririi orgoliului imperial, grav ştirbit după prăbuşirea măreţei Uniuni Sovietice de către împingerea Rusiei în plan secund pe scena europeană şi internaţională. La turci, în numele unor aşa-zise nenorociri economice şi morale pe care le-ar putea aduce pătrunderea masivă a Occidentului în Turcia. Cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, despotul luminat Mustafa Kemal i-a salvat pe turci europenizîndu-i. Purtătorii de fes şi beneficiarii de haremuri au fost luaţi de turul şalvarilor şi aruncaţi din secolul al XVI-lea în plin secol al XX-lea de către mîna de fier a unui bărbat istoric providenţial, adică ivit la ţanc pentru o Turcie pe cale de a rămîne doar o virgulă pe mapamond. Occidentalizarea a fost benefică pentru Turcia. Ea a fost însă o operaţiune de o extremă duritate. Leneşele moravuri orientale au fost trecute prin foc şi sabie. La capătul arderii cu fierul roşu, pe meleagurile foştilor sultani, purtătorilor de fesuri le-au luat locul deţinătorii de pălării, iar nevestele legale s-au redus în chip obligatoriu la una. După atîta timp de la momentul Mustafa Kemal, turcilor li s-a aplecat de atîta occidentalism. Ei ţin cu orice preţ să se întoarcă la Evul Mediu. Cu singura deosebire că de astă dată fundamentalismul islamic nu le va mai îngădui desfătările orientale. Fireşte, atît în cazul Rusiei cît şi în cel al Turciei, Occidentul ar găsi unele motive de a nu se nelinişti prea tare. Unul din acestea l-ar constitui faptul ca în ambele cazuri forţele antioccidentale n-au beneficiat de o victorie zdrobitoare. În consecinţă, nici în Rusia şi nici în Turcia forţele ostile Vestului nu-şi pot transpune în practică, graţie accesului la guvernare, punctele majore ale programului lor, antioccidental. O rămînere într-o dulce amorţeală faţă de rezultatele alegerilor din Turcia ar fi însă o imensă greşeală din partea Occidentului. Aceasta pentru că, la fel ca şi în cazul Rusiei, alegerile din Turcia se constituie într-un test al stării de spirit a populaţiei. Un test de ale cărui concluzii nu pot să nu ţină seama chiar şi prooccidentalii care, dîndu-şi mîna, se pare că vor reuşi formarea unui guvern de dreapta la Ankara. E limpede în urma acestui scrutin că pentru NATO, pentru Occident, pentru Statele Unite ale Americii, Turcia numai poate fi aliatul sigur de altădată. În aceste condiţii pentru Occident, pentru America devine de o importanţă majoră o altă ţară din răsăritul Europei, o ţară care se dovedeşte de la o zi la alta tot mai limpede în opţiunea sa occidentală. Aceasta ţară se numeşte România. Victoria naţionalist-comuniştilor în Rusia şi a islamiştilor în Turcia a creat în partea de Est a Europei o primejdie pentru Occident amintind de cea reprezentată, cu secole în urmă, de popoarele migratoare pentru luminata Romă. În calea acestei primejdii, România poate fi o fortăreaţă. O fortăreaţă care are însă nevoie de o sporită consolidare a temeliilor sale politice şi economice din partea Vestului. Dacă Occidentul va conştientiza acest lucru, victoria islamiştilor în Turcia reprezintă unul din evenimentele anului 1995 benefice pentru o Românie a cărei populaţie, potrivit ultimului sondaj IRSOP, se pronunţă pentru occidentalizare într-o proporţie de 94 la sută.