Ion Cristoiu: „Se preferă miniştrii fără idei şi atitudini personale”

Am primit pe e-mail cele două pasaje din Arghezi scanate şi trimise dactilografei pentru a le folosi mai tîrziu la scrisul zilnic de editoriale. Primul e luat din tableta Amintiri din timpul dictaturii şi îl surprinde pe Arghezi în flagrant delict de talent la ţintuirea cenzurii:

„Învăţat o viaţă întreagă să nu mă ţie nimeni de cot şi să nu mi se uite, cînd scriu, peste umăr, m-am pomenit acum cîţiva ani cu un inspector în faţa mesei de lucru şi cu un controlor în spatele scaunului meu. Unul trăgea de foaia de hîrtie şi celălalt, aplecat peste mine, îmi da în botul stiloului cîte un bobîrnac.”

Publicistul trimite la regimul antonescian, din a cărei denunţare şi-a făcut un ţel după Lovitura de stat de la 23 august 1944, fără a şti că prin asta făcea jocurile comuniştilor sau poate tocmai de asta, regim care introdusese cenzura. După cum va fi folosit scrisul arghezian în bătălia pentru putere din anii 1945 – 1947, fragmentul plesneşte de aluzii la regimul dr. Petru Groza, marcat de cenzura drastică în numele Convenţiei de armistiţiu.

Amintiri din timpul dictaturii sînt de fapt deja amintirile lui Arghezi din timpul prezent.

Al doilea citat l-am deosebit într-o tabletă despre exploatarea autorilor de către realizatorii de antologii şcolare fără a le da un sfanţ drepturi de autor, realităţi atacate iar şi iar de Arghezi, printre altele un crunt gospodar al banilor de pe scrisul său. L-am dat la bătut în vederea citării, pentru indiscutabila sa actualitate:

Legile se fac în interesul partidului şi nu al cetăţeanului:

„Hamangiu fusese numit de cîteva zile ministru al Justiţiei şi m-a chemat la minister să-mi spuie:

– Dumneata te-ai ocupat multă vreme de raporturile dintre editori şi scriitori. Am citit articolele dumitale şi le-am găsit justificate. Cum şi eu m-am ocupat de asemenea chestiuni şi vreau să fac o lege serioasă a proprietăţii literare, te-aş ruga să mă ajuţi. Adu-mi lista obiecţiunilor dumitale, coroborate cu orice observaţii, şi vom face o lege bună, ca să se sfîrşească odată cu scandalul acesta.

I-am răspuns ministrului Hamangiu:

– Făcătorii de legi nu se inspiră, domnule ministru, din nevoile meşteşugurilor cercetate corect, ci din interesele partidelor de la guvern, adică ale indivizilor de partid. Eu vă aduc o listă, un registru, dar sunt sigur că nu puteţi face nimic. Se preferă miniştrii fără idei şi atitudini personale.

– Îţi dau cuvîntul meu de onoare că dacă şi de astă dată va fi, în ceea ce mă priveşte, aşa, demisionez, a încheiat ministrul.

Nu trăiam de o zi, două pe lume şi mai auzisem asemenea accente de renovare şi de bravură. Totuşi, i-am dat lui Hamangiu un fel de memoriu. El va fi fost poate găsit între hîrţoagele defunctului autor de coduri de către ilustrul lui succesor, Alexianu, fost guvernator al Transnistriei şi admirator patetic al aviatoarei Burnaia, proclamată prin afişaj public de la guvernămînt, la Odessa, Regină a Văzduhului.

Legea a rămas aceeaşi de mai înainte, cu cîteva modificări de ortografie.”

Blestemata mea de acribie mă înghionteşte să văd despre ce moment e vorba. Constantin Hamangiu a fost numit ministrul Justiţiei în Guvernul Iorga la 18 aprilie 1931. A fost ministru pînă la 7 ianuarie 1932. Discuţia va fi avut loc, dacă nu cumva e vorba de o născocire literară a publicistului, la cîteva zile după 18 aprilie 1931, în debut de mandat, cînd toţi cei abia veniţi dau în clocot de idei revoluţionare.

*

La o emisiune de la România Tv, intru în dialog direct cu un anume comandor, cultivat de post după un interviu în care a susţinut că Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au vrut să fugă în Iran de pe Otopeni, dar n-au fost lăsaţi. Văzusem mai înainte pe e-mail fragmentul de interviu supus comentariului. Mi se spusese iniţial că autorul susţinea teza arestării celor doi imediat după urcarea în elicopter. E o teză asumată şi de mine, dar nu a arestării, ci a captivităţii; pînă la elicopter, Victor Stănculescu i-a păcălit cu iluzia unei aterizări la o bază militară sigură. Cînd am văzut fragmentul mi-am pus mîna în cap. Comandorul, trezit din hibernarea amintirilor după decenii, bătea cîmpii la modul vîntului turbat. Înainte de emisiune îi spun moderatoarei, că lui Nicolae Ceauşescu nu i-a trecut niciodată prin cap să fugă din ţară. Fostul era din speţa Providenţialilor – Stalin, Antonescu, Cesar, Petru I, Cromwell –, persoane convinse că fac istorie chiar şi în timp ce se şterg la nas. E greu de crezut că un astfel de om ar fi vrut să fugă din ţară.

*

Exasperat că nu pot lua cu mine acasă de la BAR Preoţi în tranşee. 1941-1944, culegere de documente despre activitatea BOR în Campania din Est, carte apărută la Editura Europa Nova, Bucuresti, 1998, sub girul Fundaţiei Guşă, mă decid s-o caut pe okazii.ro. Îmi zisesem mai demult să fac asta, dar de fiecare dată gîndul că n-o voi găsi – nu pare o carte frecventată de anticari – m-a oprit s-o fac. În dimineaţa asta, m-am heirupit brusc. Am intrat pe okazii.ro, am scris Preoţi în tranşee şi spre uimirea mea m-am pomenit cu o grămadă de oferte. Am ales-o pe cea din Bucureşti, dîndu-mi seama că e la atît de mulţi spre vînzare, pentru că mulţi au vîndut-o. Fie pentru că au cumpărat-o şi după aia au aruncat-o, fie pentru că a fost trimisă gratuit de Fundaţie la mai mulţi, care mai mulţi s-au grăbit să scape de ea. Cum site-ul dă şi telefonul vînzătorului, îl sun la prima pauză de la BAR şi îmi dau întîlnire. Cică am mai cumpărat de la el o carte, una cu Stalin (???), că mă cunoaşte şi că o pot lua de la standul său din faţa liceului Bolintineanu, de pe Calea Rahovei. Treptat-treptat, mă luminez în privinţa adresei. Am stat în Şoseaua Alexandriei, la capăt de tot şi Calea Rahovei e legată de tramvaiul 2. – Mai trece pe acolo tramvaiul 2? – întreb. Nu, nu mai trece, îmi răspunde anticarul, fără pic de nostalgie, deoarece el n-a apucat vremurile tramvaiului 2, cel care mergea la Gară. Stabilesc să merg eu, poate văd pe stand şi alte cărţi, dar pînă la urmă trimit pe cineva, sfîrşit de gîndul că mai pierd din viaţă vreo oră. Mi-a adus-o. Mai rămîne s-o şi folosesc, dacă nu cumva mă loveşte lehamitea de tema Războiului Sfînt şi mă apuc de altceva.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro