Ion Cristoiu: Şi-n perioada interbelică funcţiona comparaţia cu bulgarii

Ce s-a întîmplat cu personajele îndrăgite. Am primit, mai repede decît mă anunţau, cele două volume ale lui Anatolii Rîbakov din seria Copiii din Arbat. Le comandasem pe Amazon.com, în franceză, după ce eşuasem în strădania de a găsi varianta lor on-line. Spre deosebire de alte dăţi, nu mai sînt grăbit să desfac pachetul, pentru a vedea că există, dînd curs bucuriei ochilor la vederea unei cărţi, ca la vederea unei prăjituri. De la poştă, unde nu era coadă (să fac apoplexie, nu alta!), am dus pachetele (mai erau trei, din China, cu pipe) la maşina din Piaţa Victoriei şi de aici m-am dus direct la Mall-ul Băneasa. Am umblat la pachet abia după întoarcerea de la Mall. Cele două volume sînt două cărţoaie uriaşe. Altădată, m-aş fi grăbit să deschid Teama, primul volum din cele două. Deschid, într-adevăr, la pagina de gardă, bag seamă că autorul a trecut aici lista cu personaje din romanul pilot, dar nu mă apuc de citit, deşi romanul iniţial l-am citit pe nerăsuflate. Pe nerăsuflate ar trebui să-l citesc şi pe acesta, din nevoia de cititor pătimaş de a afla ce s-a întîmplat cu personajele îndrăgite.

*

Sintagma Zidul chinezesc. Despre ARLUS trebuia neapărat să citesc ceva. Organizaţia, înfiinţată în 12 noiembrie 1944, la cîteva luni de la Lovitura de stat, condusă de mari intelectuali, are drept scop „Cunoaşterea Adevărului despre Uniunea Sovietică”. Teza de întemeiere, pe care ar trebui s-o folosesc în eseu, constă în sintagma Zid chinezesc între noi, românii, şi Uniunea Sovietică. Pînă atunci – spune teza – românii au avut o imagine nenorocită despre URSS, deoarece:

Adevărul despre această ţară nu putea pătrunde dincoace de Nistru, deoarece ţările erau într-un fel de qvasi război.

Adevărul despre această ţară era stîlcit de presa noastră din motive politico-ideologice.

 Despre URSS s-a scris mult în intebelic. Erau toate materialele care denunţau teroarea, colhozizarea forţată, domnia unei singure ideologii, Cultul personalităţii, numai şi numai expresii ale propagandei? Dacă după 23 august 1944 România n-ar fi fost ocupată practic de trupele sovietice, poate că răspunsul ar fi fost unul corect. Cum însă România era ocupată, dar mai ales, cum România era strivită de povara Războiului din Est, răspunsul e unul incorect:

Tot ce s-a scris şi s-a zis timp de 25 de ani despre URSS alcătuiau falsuri propagandistice.

*

Constanţa şi Varna. Şi în interbelic funcţiona comparaţia cu bulgarii pentru a sublinia micimea noastră în lume:

„Două oraşe pe ţărmul Mărei Negre: Constanţa şi Varna. Ambele staţiuni climaterice la obîrşia lor se deosebesc printr-un amănunt de o clasică simplitate: oraşul Constanţa e mort şi Varna trăieşte.” (Nae Ionescu, Probleme de vară, Cuvîntul, 30 iulie 1928)

*

Despre ziariştii din comunism. Dau în magazia de cărţi de la Găgeşti peste piesa de teatru Ziariştii a lui Alexandru Mirodan, apărută în 1956 şi, din cîte dibui, binecuvîntată de austrul Dezgheţului hruşciovist. Am intrat aici ca să văd dacă mai găsesc cărţi pentru proletcultism. Găsesc destul de multe. Totul e să nu mă apuc de ele, pentru că nu mai termin nicicînd Istoria. Iau de a valma un Pentru literatura vieţii noi de Mihai Novicov, Critica criticii, culegerea veninoasă a lui Ioan Vitner, A. Toma, Poezii, în varianta interbelică, culegeri de critică de Ov. S. Crohmălniceanu, fie şi pentru că voi avea nevoie de citate, volumul tras la şapirograf de Eugen Negrici, cu poezii proletcultiste, avantajos pentru gruparea pe teme, dezavantajos pentru că nu dă sursa. Mai iau şi un roman de Octav Pancu Iaşi, ceva gen Marea aventură de la Iazul Mic. Piesa Ziariştii mă apuc s-o citesc, socotind că aş putea găsi imaginea proletcultistă despre ziariştii vremii. O dau gata chiar şi prin lectura minimă, cea de după prînz, înaintea de dormi de amiază. Nu-i rea. Personajul Cerchez, redactorul şef, mă cucereşte, deşi materia din care e croit e cea a personajului pozitiv din proletcultism. Pe mine mă atrage pasiunea sa pentru profesia de ziarist şi mai ales talentul de şef de redacţie. Unele iniţiative de-ale lui Cerchez le-aş fi avut şi eu în locul său, cum ar fi de exemplu trimiterea pe teren. Finalul e mai mult decît cu happy-end, e hiper happy-end, dar pe mine nu mă tulbură. Totul pînă acum dă seamă în chip balzacian de atmosfera de lucru dintr-o redacţie. N-am cum să nu remarc talentul lui Cerchez la dat titluri.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro