Ion Cristoiu: Sovieticii au plecat din România abia în 1989

În volumul tipărit în 2001 la Editura „Evenimentul românesc”, sub titlul De la Comintern la comunism naţional, Paul Niculescu-Mizil aşază printre nenorocirile comunismului victoria revoluţiei bolşevice într-o ţară precum Rusia, „ţară mare, cu posibilităţi reale şi cu ambiţii de mare putere”. La baza politicii sale, URSS a pus astfel folosirea comunismului pentru realizarea ambiţiilor sale expansioniste.

Privită fie şi cu un ochi, admiţând că al doilea e de sticlă, istoria Rusiei trădează o nevoie seculară de expansiune, explicabilă, poate, doar prin sondarea străfundurilor psihologice ale unui popor. Unii pun această tendinţă spre nemăsurat pe absenţa unor hotare naturale. Spre deosebire de multe alte ţări, Rusia nu e înconjurată de munţi înalţi, stavile, de obicei, dacă nu militare, atunci măcar psihologice. Firesc, în atare împrejurări, ca ea să poarte în însăşi fiinţa sa istorică pornirea de a se lăţi cât mai tare posibil. Apa dintr-un pahar stă calmă, oprită de sticla pereţilor. Pusă pe o suprafaţă netedă, ea fuge în toate părţile, devenind rapid baltă. N-avem cum exclude dintre explicaţii şi ceea ce Blaga numea, transformând Georgia în expresie a Istoriei, civilizaţia de stepă a Rusiei. Puţine sunt locurile de pe imensitatea teritoriului călare pe două continente unde privirea individuală să fie oprită de un zăgaz natural. Întâlnind în jur o suprafaţă netedă, ce pare a nu se mai opri nici dincolo de hotarele planetei, rusul are impresia că tot ce-i în jur, până departe, în infinit, îi aparţine. Urmare a acestei manii, destinul Europei rămâne marcat de tendinţa expansionistă rusească. Din acest punct de vedere, perioada postbelică a fost una de apogeu a revărsării asupra continentului. Aflată în calea tăvălugului, România postbelică s-a confruntat cu o ocupaţie militară rusească efectivă. Stare de fapt căreia i s-a pus capăt în 30 decembrie 1958 când, consecinţă a Acordului între Ministerul Forţelor Armate ale RPR şi Ministerul Apărării al URSS, trupele sovietice sunt deja retrase de pe teritoriul românesc. Ocupaţia militară e dublată, în anii postbelici, de sângeroasa exploatare economică. Inutil să insistăm asupra formulelor mai mult sau mai puţin subtile ale acestui jaf. Ele se înscriu într-o gamă mai largă: de la exagerarea datoriilor de război până la înfiinţarea celebrelor Sovromuri. Procesul e asemănător şi în alte ţări din Est. Cizma militară sovietică apasă Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (după 1968). Cu aceste ţări se constituie nişte aşa-zise relaţii economice, greu de definit la simplu examen al lucidităţii drept altceva decât consfinţirea juridică a colonizării ruseşti. Nu întâmplător, 1956 e marcat, alături de momentul maxim al dezgheţului, şi de reglementarea acestor aşa-zise relaţii economice. De la Polonia până la România, toate ţările socialiste reclamă şi obţin o îndulcire a exploatării. Dacă această anormalitate e îndreptată spre Est, cealaltă, ocupaţia militară, va lua sfârşit, excepţie făcând România, abia după 1989.

*

Scriam pe 24 mai 2014. Partidul Mişcarea Populară s-a mutat pe strada mea!

Sîmbătă, ora 14. Vin de la Bibliotecă tîrînd pe asfalt cele două valize în care-mi pun cărţile şi caietele, din credinţa că voi avea nevoie de toate. Peste drum de blocul meu e clădirea Consulatului francez pe chestiuni economice. Apropiindu-mă de casă, pe strada Nicolae Iorga, pustiită de vremea frumoasă, văd în faţa Consulatului maşina cu însemnul Realităţii Tv. Nu ştiu să fi vorbit cu Rareş Bogdan de o transmisie de acasă. Te pomeneşti că-n timp ce eram la Bibliotecă, o dată cu Cutremurul din Marea Egee, a avut loc şi un Cutremur politic intern! Ajuns în dreptul clădirii Consulatului, am o tresărire: Pe întreg frontispiciul scrie: Partidul Mişcarea Populară. Cei de la Realitatea Tv mă salută. Mă interesez ce s-a întîmplat. Îmi confirmă că în locul Consulatului, pe strada mea, s-a mutat Mişcarea Populară. Îmi spun confraţii de la Realitatea Tv: Să vedeţi ce  exclusivităţi o să aveţi! Va fi suficient să vă uitaţi pe fereastră! Îmi spun eu: Ce linişte era pe vremea Consulatului! Să vezi acum balamuc! Şi dacă devine partid de Guvernămînt, dracu m-a luat! Mă mai mîngîie gîndul că am cui să mă plîng dacă fac prea mare gălăgie noaptea, precum cei de la Compania de publicitate: Am o pilă la Elena Udrea. Nu va fi nevoie să sun la Poliţie.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro