Ion Cristoiu: Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu femeile

De unde sînt aduse formele fără fond. Potrivit lui Garabet Ibrăileanu imitarea formelor apusene e la noi ridiculizată atît de Alecsandri, cît şi de Caragiale. Numai că în timp ce autorul Chiriţelor se opreşte la clasele de sus – la boierime, desigur –, Caragiale coboară în mahala. În răstimpul dintre momentul Alecsandri şi momentul Caragiale, formele occidentale trecuseră deja de cercul strîmt al clasei suprapuse pentru a ajunge în cercul mahalalei.

Teza lui Ibrăileanu se poate dezvolta.

La Alecsandri formele fără fond sînt aduse direct de la Paris. Chiriţele voiajează în ceea ce va deveni, peste un secol şi ceva, mult rîvnitul spaţiu Shengen. La Caragiale, formele fără fond sînt preluate din presa autohtonă. Astfel spus, ele sînt însuşite la mîna a doua. Pentru Alecsandri, dar şi pentru alţi contemporani, femeile sînt subiect de ridiculizare prin obsesia lor de a imita moda apuseană. În Spiritul critic în cultura românească Ibrăileanu crede că-i vorba de sesizarea unei realităţi istorice:

„Pe cînd bărbaţii purtau işlice şi vorbeau greceşte, femeile se civilizau, vorbeau franţuzeşte, cîntau din clavir şi... flirtau cu bonjuriştii. Aşadar, femeile s-au civilizat întîi, şi cum procesul de civilizare nu se face la începuturile lui, fără oarecare ridicol, între ele s-ar fi găsind mai multe «preţioase » şi de aceea autorii vremii, poate fără să-şi dea seama, au întrupat atît de des în femei ridicolul semicivilizaţiei.“

Criticul se mulţumeşte să constate. Nu merge mai departe, la psihologii. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi dat seama că teza privind femeile nu e valabilă şi la Caragiale. Marele palicar al literaturii române descoperă formele fără fond la bărbaţi. Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu femeile. Zoe, Miţa, Veta, chiar şi Efimiţa nu sînt ridiculizate. Am putea spune că ele sînt descrise chiar cu o umbră de simpatie. Bărbaţii, însă, beneficiază de un tratament crunt.

Explicaţie simplă.

Formele fără fond atacate de Caragiale aparţin exclusiv masculinului. Sau, mai precis, masculinului din epocă, deoarece femeile n-ajunseseră încă la vot universal, la candidaturi pentru Parlament, la şansa de a scrie la gazetă. Ele n-au cum să împrumute noutatea socială fără conţinut. Aparţinînd periferiei sociale (Zoe, de exemplu, vine din straturile de jos, e limpede c-a fost fată săracă, măritată cu babalîcul pentru a scăpa de mizerie), ele nu se dau în vînt după etichetă. Femeile lui Alecsandri sînt însă din protipendadă. E normal să-şi facă un ţel al vieţii din îmbrăcăminte, din purtările la sindrofii şi în saloane. Alecsandri nu le-a ales întîmplător. Vanitatea e calul de bătaie al satirei. Or femeile sînt un leagăn al vanităţii, al orgoliului ieftin. Prin aceasta Chiriţele se înrudesc cu Miticii. Orgoliul îşi spune cuvîntul nu numai în pregătirea pentru un bal, dar şi în politichia făcută la o bere.

*

Diferenţe însemnate. Mi s-a adus varianta electronică a cărţii tipărite de Curentul la aniversarea unui deceniu de la apariţie:

CURENTUL 1928-1938, GÂNDURI DE IERI PENTRU ZIUA DE AZI.

Esenţa cărţii e dată de selecţia amplă din editorialele publicate de Pamfil Şeicaru, zi de zi, în Curentul, pe prima pagină, de la apariţie şi pînă la ziua aniversării. Eram convins, înaintea de a o da la OCR-izat, că voi găsi în fragmentele din carte multe citate pentru Diario, Jurnalul zilnic al gîndurilor mele. M-am apucat de lucru. Dezamăgirea a fost uriaşă. Din 10 fragmente, aşezate în grupajul repartizat comentariilor politice, dacă am găsit cu greu unul conţinînd idei generale, dintre cele care dau efemerei întreprinderi gazetăreşti. Îmi dau seama încă o dată, de diferenţa de valoare şi de semnificaţie dintre Pamfil Şeicaru din ţară şi Pamfil Şeicaru din străinătate. Comentariile publicate în Curentul, scrise în viteză, în puţinul răgaz îngăduit publicistului Pamfil Şeicaru de activitatea ziaristului, patronului de trust şi politicianului Pamfil Şeicaru, mărturisesc neglijenţe stilistice, slăbiciuni de logică, semn al grabei. Nu mai puţin vizibil e însă interesul extrapublicistic al patronului Pamfil Şeicaru. Nu numai ziarul, dar şi editorialul alcătuiau arma de luptă a lui Pamfil Şeicaru. Prin urmare meditaţia senină din scrierile publicate în exil lipseşte în această carte.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro