Ion Cristoiu: Stalin: Marele Scenarist

Tipic furnicii. M-am întors la modul meu tradiţional de lucru: cel pe bază de fişe, tipic furnicii. Cred că merge mai bine aşa. Fiecare document, luat la mînă, îmi dă posibilitatea unor comentarii. Mult mai important, munca pe bucăţi mă scuteşte de spaima de proiect uriaş, la care m-am angajat, proiect la care gîndindu-mă am sentimentul unui gol deschis înaintea mea. Fac fişa, o pun într-un plic, pe plic scriu capitolul, urmînd ca după aceea să asamblez cărămizile într-o construcţie mai amplă prin colaţionarea fişelor.

*

Mă luminez. Lectura sau mai precis relectura cărţii lui Constantin Kiriţescu Românii în Al Doilea Război Mondial mă luminează, în fine, în privinţa marilor manevre în Transnistria. Pricep în fine că Brigada mixtă Munte a trecut Nistrul la Moghilev şi a luat-o apoi de-a curmezişul teritoriului dintre Nistru şi Bug. Cu acest prilej, o hartă de azi mă lămureşte că Niprul nu e la Est de Bug, ci la Sud-Est. Armata a 4-a a luat-o de la Nord la Sud pentru a se întîlni cu Armata a 3-a, care urma să cucerească din mers Odessa, ceea ce nu s-a întîmplat. Tot harta îmi spune că, după trecerea Niprului, Corpul de munte şi Corpul de cavalerie au asigurat spatele armatei germane care se năpustise asupra Crimeii. Ceva asemănător Operaţiunii de la Cotul Donului.

De ce la Sud a ţinut şi la Cotul Donului, nu?

Pentru că la Sud nemţii ne-au putut sări în ajutor cînd ruşii erau pe cale să ne copleşească. La Cotul Donului ei erau ocupaţi cu capcana Stalingrad.

*

Scenariu. Continui să citesc din La peur, volumul doi, din trilogia lui Anatoly Rîbakov, Copii din Arbat. Citez titlul în franceză, deoarece volumul doi şi trei le-am găsit doar în franceză. E un cărţoi de 700 de pagini format mare şi ţinerea în dreptul ochilor, pentru a putea citi, e dificilă. Sînt deja în plină Teroare, mai precis la etapa Procesul Zinoviev-Kamenev. Gîndul diabolic al lui Stalin e de a face un proces public, în cadrul căruia acuzaţii – vedete ale vechii gărzi bolşevice, oameni care au adus la putere sovietele, după ce-au trecut prin ilegalitate, hăituiţi de Ohrana ţaristă, care au învins în Războiul civil – urmau să mărturisească public c-au complotat pentru asasinarea lui Stalin la ordinele lui Trotski.

Cartea, una din marile cărţi ale literaturii ruse, încearcă să dea răspunsul la întrebarea Cum au fost posibile mărturisirile cumplite de la procesul public intentat Centrului Unificat?

Despre asta s-au scris cărţi, articole, s-a vorbit de saltul făcut de Teroarea stalinistă în materie de tortură psihică, de credinţa vechilor bolşevici în Partid, de precedentele periculoase create chiar de cei acuzaţi acum cînd a fost vorba de alţii.

Fără a neglija explicaţiile altora, Anatoli Rîbakov lansează propria explicaţia:

Folosirea unui scenariu complex, scris şi coordonat de Stalin în concretizarea sa.

Mai precis pentru Stalin nu ajunge să trimită în faţa plutonului de execuţie cîţiva vechi bolşevici, fie aceştia şi legende vii ale Revoluţiei. E nevoie de imaginea unui vast complot pentru asasinarea sa. Cu cît sînt mai multe comploturi dejucate cu atît Persoana Sa e mai preţioasă pentru Popor. De aici numărul mare de inocenţi trimişi la moarte sau în Siberia. Prin urmare, interogatoriile n-au drept scop obţinerea de mărturii din care, prin punerea cap la cap, s-ar contura adevărul, ci obţinerea de replici în cadrul piesei. Sub comanda lui Stalin, echipa lui Iagoda, pe cale de a fi şi ea lichidată, a scris un scenariu, o piesă de teatru despre Complot. După scrierea piesei, urmează punerea în scenă. Cu oameni şi nu cu actori, cu morţi reale şi nu doar pe scenă.

Un moment descris de autor pe larg ne convinge de adevărul că mai întîi s-a scris scenariul – cu grijă de a fi credibil şi mai ales de a crea imaginea unui vast complot, antrenînd sute de persoane, presupunînd relaţii, fapte, întîlniri conspirative, gînduri ascunse. Unul dintre cei trei detonatori ai Afacerii e Valentin Olberg, un diplomat revenit în URSS şi care lucra la Institutul Pedagogic Gorki. În piesă, lui Valentin Olberg i se atribuia rolul de mărturisitor al comenzii date de Trotski prin fiul său, Sedov, să organizeze, la revenirea în ţară, asasinarea lui Stalin. Printre altele, Olberg e pus să spună că meşterise un complot prin care studenţii urmau să-l împuşte pe Stalin în timpul unei demonstraţii de 7 noiembrie în timp ce acesta se afla în tribuna de deasupra Mausoleului. Comandantul gărzilor de frontieră, Frinovski, care asista la scrierea scenariului, i-a luat peste picior pe scenarişti spunîndu-le că era greu de crezut aşa ceva chiar şi de către cel mai mare adversar al inamicilor poporului:

Un student din coloană să rupă cordonul şi să se năpustească cu pistoletul în mînă pe trepte pînă la Stalin.

Se renunţă la varianta cu pistoletul şi la propunerea unuia dintre anchetatori se optează pentru o bombă. Unul dintre cei anchetaţi ca duşmani ai poporului era profesor de Fizică. O echipă condusă de un şef dă fuga la Institut şi se întoarce cu nişte bile, despre care susţine c-au fost descoperite prin curte, gata să fi umplute cu explozibil. Cade şi afacerea cu bomba şi se renunţă la varianta descrierii felului în care urma asasinat tovarăşul Stalin, rămînînd doar acuzaţia că organizaseră un complot, fără a preciza ce şi cum.

Aparenţa unei piese de teatru e atît de puternică, încît Saşa, personajul central, simpatiza de autor, citind în gazete confesiunile neverosimile ale vechilor bolşevici, e convins că persoanele reale au fost înlocuite cu actori.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro