Ion Cristoiu: „Statul are bani doar pentru morţi, care dorm şi tac” (Tudor Arghezi)

Inutilităţi. Azi noapte, voind să fac ordine în balamucul din folderele cu filme şi poze din multele mele călătorii în străinătate, a trebuit să apelez la unul dintre Caietele scrise la faţa locului – Strassbourg –, pentru a deosebi între diferitele obiective filmate şi fotografiate, aruncate în foldere de a valma. Răsfoirea caietului m-a tulburat din nou prin spectacolul travaliului meu inutil. De fiecare dată, în călătorii, fireşte cînd eram mai tînăr şi mai tare la sănătate, noapte de noapte, la hotel, deseori în hol (am scris despre asta), mai nou în camera de tip sufragerie de la aparthotel, m-am grăbit să trec în caiet însemnările de peste zi, prefigurate de notaţiile reportericeşti din carnetul ţinut în buzunar şi puse pe hîrtie cu un pix detaşabil atîrnat la gît (la Dusseldorf într-o cafenea, fătuca angajată, tresărind într-o bună dispoziţie neaşteptată, de tip pisoi, mi-a făcut semn cu deştul că-i OK indicînd instrumentul meu de reporter). E un moment gîndit dintr-un lanţ de momente dedicate unei cărţi de călătorie:

Consemnarea rapidă a gîndului stîrnit de o imagine (nu de puţine ori dublată de filmare şi fotografiere, şi ca un temei de reamintire), trecerea pe curat şi cu preocupări stilistice seara, scrierea propriu-zisă mai tîrziu, după întoarcerea acasă, într-un caiet dedicat notelor, concurent al celui dedicat prozei, trimiterea la bătut, stilizarea manuscrisului în vederea publicării. Acum, încercînd să văd din caiet cum e cu o localitate, Saverne, la care am ajuns plecînd de la Strassbourg, pentru a afla nu-mi dau seama ce, realizez că unele texte nici n-ar mai avea nevoie de trecerea într-un text atent compus:

Dat la bătut, ar avea nevoie de o mică stilizare.

Pentru mine e un prilej de a mă întreba încă o dată de ce pierd atîta timp cu cercetarea de şoarece de bibliotecă, cercetare pe care o poate face şi unul fără talent de scriitor, şi nu termin o dată mai multe cărţi de călătorie, pentru care am toate atuurile, de la experienţa călătoriei de cunoaştere pînă la talentul de scriitor.

Asta ar însemna să las baltă şi proiectul cu Războiul Sfînt, ceea ce ar însemna un nou eşec.

Sînt decis să lucrez la Războiul Sfînt pînă la sfîrşitul vieţii!

*

Spicuiri. Din Istoria polemică şi antologică a literaturii române, volumul Poezia, a lui Eugen Barbu, despre care am descoperit c-o aveam înainte de a o cumpăra de la un Anticar, spicuiesc din poezia Mihaelei Minulescu. „E pasul călătorului ce bate vestea la fereastră”; „rămîne lumina fără întrebări şi răspuns”; „Prin mijlocul casei mele curge Ophelia moartă”; Istoria merită citită şi pentru talentul lui Barbu de publicist. Alexandru Andriţoiu, director revistei Familia şi prin asta curtat de criticii literari, inclusiv de cei de la Bucureşti, e astfel descris:

„Poet abundent, folosind talentul său pînă la refuz, nefrenat, agăţîndu-se de onomastici şi împrejurări de bună dispoziţie Andriţoiu face versuri ca bradul răşina (...)”.

Din selecţia făcută de Eugen Barbu din lirica lui Andriţoiu reţin:

„Vai mie! Cum se-aude lumina în cădere”; „Cu vînturi suple, spuse ca pe flaut/ soseşte ora preacuratei seri/ Prin ornic timpul umblă mai precaut”; „Toamna mai galbenă ca Palia de la Orăştie”; „flori grase tolănite-n clime dulci”; „Apa se mîhneşte”;

*

Notă. Scînteieri argheziene geniale: „Statul, se ştie, n-are bani destui pentru vii, care ţipă şi înjură, doar pentru morţi, care dorm şi tac”. (O idee genială, în Bilete de papagal, 15 septembrie 1928)

*

Amestecate. Deşi aveam nevoie doar de paginile despre Giustiniani, am terminat de recitit toată cartea Amanţii din Bizanţ scrisă de filandezul Mika Walkari. Esteticeşte vorbind, romanul se situează la jumătatea distanţei dintre proza de capă şi spadă şi serialul de telenovelă. Pe parcursul acţiunii, supuse popularizării fără vulgarizare, se vîră pe fir tot felul de potriveli menite a satisface gustul cititorului de tip Ziţa din Caragiale pentru misterele ieftine ale existenţei. Anna Notaras se travesteşte în luptător pentru a distruge planul tatălui său, megaducele Notaras, de deschidere a Kirkeporta. Nu va reuşi, sfîrşind străpunsă de săbiile oamenilor lui taică-său. Jean Angelos e de fapt moştenitorul tronului Bizanţului. Ştiind asta, Mehmet îl lasă să fugă de la Curtea sa (fusese om de încredere al lui Murad), dîndu-i şi o pungă cu pietre preţioase, în speranţa că, ajuns la Constantinopol, va pune la cale o lovitură împotriva Împăratului Constantin, ducînd astfel la slăbirea Bizanţului. După intrarea turcilor în Constantinopol, Jean Angelos merge la Sultan şi se autoproclamă urmaşul la Tronul Bizanţului, pentru a-i dărîma lui Mehmet planurile de a se prezenta drept Împărat bizantin. Am trecut totuşi peste asta şi, lovit de patima cititului de dragul cititului, am dat gata cartea sîmbătă noaptea, înaintea plecării spre casă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro