Ion Cristoiu: Stelian Popescu despre Ionel Brătianu în agonie

În Amintiri, Stelian Popescu se dovedeşte un apropiat al lui Ionel Brătianu. Numai astfel s-ar explica amănuntele preţioase despre moartea marelui om politic:

„Aveam ceva de lucru cu el şi cerusem să-l văd în ziua de 15 noiembrie, cînd mi s-a spus să vin a doua zi căci este cam răcit. A doua zi d-na Brătianu primindu-mă mi-a spus că este foarte grav bolnav soţul său. Dar nu dispera.

Lucrul m-a îngrijorat şi ducîndu-mă la dr. Angelescu care ştiam că este între medicii curanţi ai bolnavului, acesta mi-a spus că bolnavul este într-o stare disperată.

A doua zi m-am dus iar la casa lui Brătianu. Aici mi s-a spus ca I.I.C. Brătianu este muribund şi am fost şi eu introdus în camera bolnavului. L-am văzut în agonie.

În gît avea o canulă pe care abia mai respira şi privirea [îi] era rătăcită. Am strigat să văd dacă mă mai recunoaşte şi parcă şi-a fixat puţin ochii către mine, dar n-aş putea spune dacă m-a mai recunoscut.

El făcuse un flegmon amigdalian şi nefiind operat la timp, s-a dezvoltat cu o mare repeziciune, s-a infectat şi i-a cauzat moartea.

Brătianu a fost înmormîntat la Florica cu toate onorurile cuvenite unui mare patriot şi regretat de toţi acei care şi-au dat seama de cît a făcut şi a contribuit el la realizarea României Mari.

Înmormîntarea lui la Florica a fost ca şi a Regelui Ferdinand la Curtea de Argeş.”

Ori de cîte ori are prilejul, Stelian Popescu nu se dă la o parte de la a aduce elogii celui cu care a lucrat ca ministru al Justiţiei. Pe 24 noiembrie 1938 se inaugurează la Bucureşti statuia lui Ion I. C. Brătianu, operă a croatului Ivan Meštrović. Realizată dintr-un monolit de granit de Jablanica, statuia a fost ridicată la iniţiativa soţiei lui Brătianu, Elisa. Prin comentariul Monumentul lui Ion I. C. Brătianu, din Universul, 28 noiembrie 1938, Stelian Popescu foloseşte momentul pentru a reaminti personalitatea lui Ionel Brătianu:

„Recunoştinţa este memoria inimei şi numai omul şi popoarele cu suflet au memorie.

Spun acestea astăzi, – cînd se inaugurează monumentul săpat în piatră al lui Ion I.C. Brătianu, al aceluia care va purta de-a lungul veacurilor titlul de a fi fost unul din principalii făuritori ai României Mari – pentru ca monumentul acesta în care se concretizează în oarecare măsură recunoştinţa contemporanilor, – venită poate prea tîrziu după marile lui înfăptuiri – să servească drept o veşnică luare aminte celor care ar fi înclinaţi să nu ţină pe deplin seama de cine a fost şi ce a realizat, în timpul scurtei sale vieţi, omul, românul Ion I.C. Brătianu.

Vîrfurile munţilor înalţi nu se văd de cît din depărtare şi faptele oamenilor, destinaţi să lase o dîră în istoria popoarelor lor, nu apar în toată strălucirea lor de cît în perspectiva timpului.

Cunoscător profund al sufletului omenesc, graţie lungilor sale meditaţii în mediul izolat şi liniştit al casei părinteşti, plină de amintiri, de la Florica – izolare în care răutatea unora din contemporani vedea adesea ori o dezinteresare aristocratică de viaţa publică – Ion I.C. Brătianu a înţeles mersul vremii, a ştiut să-şi aleagă colaboratorii şi să aştepte cu încredere şi cu hotărîre ceasul acţiunei, ceasul marilor înfăptuiri. (...)

Am avut prea puţine ocazii să fiu în apropierea lui Ion I.C. Brătianu, dar în puţinele mari ocazii, în care l-am putut apropia, mi-am dat seama de întinderea şi profunzimea cunoştinţelor lui, de judecata lui sănătoasă, de sufletul lui bun şi mai ales de purtarea aleasă şi plină de delicateţe pe care o arăta faţă de oameni şi de evenimentele în desfăşurare.

Ceea ce m-a impresionat în deosebi la el au fost modestia în care trăia şi stăpînirea de sine în momente grele, cînd calmul şi buna dispoziţie, aparente, acopereau zbuciumul interior şi-i permiteau să ia hotărîrea cea bună.

În grelele împrejurări prin care a trecut neamul nostru, numai existenţa unor oameni ca Ion I.C. Brătianu ne-a dat putinţa să învingem greutăţile şi ne îndreptăţeşte regretul pe care-l provoacă dispariţia lor prea timpurie dintre noi”. (Stelian Popescu, Monumentul lui I.C. Brătianu, Universul, 28 noiembrie 1938)

Sînt aduse amănunte despre întreg ansamblul care înglobează monumentul:

„Monumentul ce se dezveleşte azi, în mica piaţă publică în care s-a înglobat şi grădiniţa casei lui, se datoreşte în bună parte străduinţelor aceleia care a fost tovarăşa zilelor lui, doamna Elisa Brătianu, care n-a cruţat nici o oboseală spre a realiza ceva care să caracterizeze şi omul şi opera lui.

Cum nimeni altul mai bine ca această cultă, modestă şi nobilă soţie n-a cunoscut gîndurile, sufletul şi înclinările lui Ion I.C. Brătianu, d-na Elisa Brătianu a socotit că o bogată şi completă bibliotecă istorică – pentru desăvîrşirea căreia domnia-sa nu se dă în lături de la nici un sacrificiu – şi impresionantul monument, conceput de ea şi aşezat în curtea acestei biblioteci, reprezintă una din laturile de unde se pot vedea şi omul şi frămîntările lui sufleteşti.

Generaţiile viitoare, cu cît va trece timpul, vor vedea pe Ion I.C. Brătianu în toată splendida lui creaţie şi-şi vor face datoria. Cei de azi sîntem însă datori recunoştinţă doamnei Elisa Brătianu şi celor care s-au străduit alături de ea pentru ca un moment mai devreme să ne amintească, să nu uităm omul şi opera lui.”

Pe 24 noiembrie 1940 se împlinesc 13 ani de la moartea lui Ionel Brătianu. Universul din 23 noiembrie 1940 găzduieşte comentariul lui Stelian Popescu Ion I.C. Brătianu:

„Dăinuieşte în mintea fiecăruia – acum cînd greutăţile abătute asupra neamului nostru sînt atît de triste – figura marelui patriot Ion I.C. Brătianu, pe care aniversarea celor treisprezece ani de la moartea lui o actualizează ca o mustrare a greşelilor săvîrşite, cu persistenţă, după dispariţia prea timpurie a lui.

Moştenind de la tatăl şi strămoşii săi – români autentici – dragostea neţărmurită de neam, el n-a ezitat să renunţe la cariera inginerească – căreia fusese destinat – cînd cîrma statului ajunsese pe mîini şubrede, şi a dat ţării guvernul care a pregătit şi a prezidat Unirea tuturor Românilor.

Uriaşa lui moştenire, care adunase într-un singur stat fraţi răsleţiţi de veacuri, avea nevoie pentru a fi păstrată de succesori, care să fi înţeles şi suferinţele trecutului creator, şi tîlcul viitorului nepătruns.

Neînţelegerea acestui tîlc a verificat încă odată înţelepciunea veche, că mai repede se cîştigă o situaţie decît se păstrează, şi de aceea astăzi ne lamentăm cu toţii, de la mic la mare, ne lovim de greutăţi uriaşe, privim cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd înainte, cînd înapoi şi nu putem pricepe cum de am comis atîtea greşeli, cum de nu am ştiut să ne folosim de un patrimoniu atît de măreţ.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro