Ion Cristoiu: Surprinzător de bună prefaţa la cartea Românii în Crimeea

Azi noapte, continuînd s-o citesc, mi-am notat la finele cărţii paginile din care ar urma să torc un eseu sau măcar o însemnare aici, la Lumea prin care trec.

Prima trimite la o chestiune abordată şi în alte cercetări:

Relaţia de front dintre un aliat mic (deşi Mareşalul zicea că România e cel mai mare dintre aliaţii mici) precum România şi un Gigant precum Germania. Automat în astfel de situaţii se creează o alianţă asimetrică. Aliatul mic e sacrificat pe altarul intereselor aliatului mare. În cazul Campaniei din Est, nenorocirile alianţei asimetrice s-au văzut în sacrificarea românilor pentru a fixa pe ruşi (punga de la Cotul Donului, rezistenţa oarbă în Crimeea), în folosirea românilor pe post de carne de tun, în transformarea românilor în ţapi ispăşitori pentru imbecilităţile nemţeşti, cum a fost cu Spargerea frontului la Cotul Donului.

Multe cercetări atrag atenţia asupra unei alte expresii a alianţei asimetrice:

Plasarea unităţilor româneşti, fragmentate, în cadrul unităţilor nemţeşti, astfel încît Comandamentul de căpetenie să n-aibă nici o autoritatea asupra lor.

Autorii prefeţei dau şi o denumirea acestei operaţii, de fapt, nu dau, ei doar reiau o denumire, înţeleg, celebră, deşi n-am auzit de ea pînă acum. Ca să fiu mai exact citez din carte:

„Teoria «balenelor de corset», utilizată de generalul (pe atunci) german (Erich von Manstein – n.n.) nu era o noutate nici în plan general, nici pentru experienţa dobîndită de armata română în cursul războaielor de coaliţie din 1877-1878 şi 1916-1919. Pentru a fi corecţi pînă la capăt trebuie să spunem că era, totuşi, o diferenţă enormă între concepţia lui von Manstein din 1941 şi cea vehiculată, de exemplu, de generalul rus Alekseev în anii 1916-1917. După cum se ştie, acesta din urmă propusese integrarea armatei române în masa armatei ruse, o alternativă care conducea la pierderea totală a comandamentului naţional. Chiar şi aşa, însă, teoria «balenelor de corset» avea să conducă la multe disensiuni între comandamentele române şi germane şi, ulterior, mai ales la Stalingrad, la adevărate tragedii."

Autorii se referă la două efecte ale încorsetării, cum i se spune includerii unei armate prin fragmentare în altă armată. E vorba mai întîi de deposedarea comandamentelor de mari unităţi române de posibilitatea de a decide asupra trupelor lor. În Războiul de retragere, cum i-am putea spune drumului înapoi al Armatei noastre de la Nalcik pînă la evacuarea Crimeii (ianuarie 1943-mai 1944), Comandamentul Corpului Vînătorilor de Munte n-a avut nici un cuvînt de spus în ordinele pe care le primeau ai noştri de la nemţi. Trebuie menţionată apoi situaţia umilitoare în care ofiţerii noştri primeau ordine de la ofiţeri nemţi mai mici în grad.

A doua descoperire e de fapt confirmarea unui fapt despre care am citit şi în Cu Mareşalul pînă la moarte, cartea de memorii a fostului ministru de Război, generalul Constantin Pantazi. După căderea Sevastopului, Mihai I nu-şi mai găseşte liniştea pînă cînd nu merge şi el pe front, pentru a se putea împărtăşi din ceea ce el credea a fi o glorie pe care Mareşalul o păstra doar pentru el. La sfîrşitul lui iulie debutul lui august 1942, Mihai I, însoţit de Mihai Antonescu, care vrea să se pună bine cu Casa Regală, întreprinde o vizită în Crimeea. Inspectează Divizia 18 Infanterie, merge la Sevastopolul ocupat de Axă, se întîlneşte cu Erik von Manstein comandantul Corpului 54 Armată german. Teritoriul vizitat e cucerit printr-un net act de agresiune. O vizită precum cea a Suveranului primea semnificaţia unei asumări a Trecerii Nistrului. Autorii reamintesc că Mareşalul a fost împotriva acestei vizite. L-a convins pînă la urmă Mihai Antonescu. Textul împărtăşeşte teza că Mareşalul voia să-l ţină pe Suveran ca o rezervă naţională, cum s-a întîmplat cu Ferdinand în decembrie 1917, cînd i-a dat armata lui Prezan, pentru a nu se implica în Pacea de la Buftea. Alţi istorici susţin că Mareşalul se temea de capitalul de simpatie dobîndit astfel de Suveran din partea celor de pe front.

Eu cred că e şi una şi alta.

Sau, mai precis, cred că ne aflăm în faţa unui moment, des întîlnit în Istorie, cînd interesele personale coincid cu interesele naţionale.

NOTA: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro