Ion Cristoiu: Tradiţia rusificării

Socotind că voi termina cîndva notele de călătorie în Turkmenistan, m-am apucat de o carte găsită în bibliotecă şi cumpărată nu ştiu cînd: Histoires des peuples de lʼex-URSS, du IX^e siècle à nos jours, Perrin, 1993, (Istoria popoarelor din fosta URSS din secolul al IX-lea pînă azi) de Henry Bogdan.

Henry Bogdan mi-e cunoscut.

Am citit de el Histoire des pays de lʼEst, des origines à nos jours, Perrin, 1992.

Istorie a ţărilor socialiste, destul de tendenţioasă în privinţa României, capitolul despre noi deconspirînd antipatia ungurului care e autorul.

Wikipedia, varianta franceză, îl prezintă drept „un istoric francez de origine maghiară”, specialist în Europa Centrală şi de Est

La început m-am rezumat la paginile despre Cucerirea Turkmenistanului de către ruşi. A avut loc între 1860 şi 1870. Istoricii o consideră ultima mare cucerire rusească în Asia Centrală. Imperiul s-a oprit la graniţele Afganistanului, unde ar fi trebuit să se confrunte cu Imperiul britanic. N-a fost prea greu să sar la paginile despre stăpînirea asupra Caucazului, a Armeniei şi asupra Asiei Centrale.

A trebuit să citesc tot volumul.

Prima notă pe care ţin neapărat s-o transcriu e următoarea:

După prăbuşirea comunismului, istoricii, publiciştii şi eseiştii s-au năpustit asupra răposatei URSS, sforţîndu-se să aprofundeze felul în care popoare diferite au suferit în ceea ce s-a numit, din poreclă, Imperiul sovietic.

Atenţia fixată asupra Imperiului sovietic a istovit inteligenţele analitice. Acestea n-au mers mai departe înapoi în timp, pentru a iscodi un imperiu pe care ţarii l-au lăsat moştenire tovarăşilor bolşevici:

Imperiul rus.

Cu mici excepţii (Polonia, Finlanda, Ţările baltice şi Basarabia) URSS a cuprins în hotarele sale teritoriile imperiului rus făurit de ţari.

Cuceririi armate, avînd drept pretext eliberarea de sub jugul turcesc (curios, în 1944-1945, ţările din Europa Centrală şi de Est au trecut sub stăpînirea sovietică în numele eliberării de sub jugul fascist!), i-a urmat o cruntă politică de rusificare.

Iscodită, politica ţaristă din Imperiul rus ne ajută să înţelegem politica sovieticilor din Imperiul URSS postbelic:

1. Ca şi în timpul regimului ţarist, unificarea a luat în calcul specificul teritoriilor. În cele trecute cu forţa în URSS, a fost vorba de o rusificare pe cît de violentă, pe atît de completă. Ţările Europei Centrale şi de Est au încercat experienţa unei rusificări nuanţate: cultura rusă – nu neapărat sovietică – a fost impusă ca model (de aici didacticismul literaturii proletcultiste, inspirat din activismul marii proze ruse), antioccidentalismul a fost dublat de iubirea faţă de Rusia, limba rusă a înlocuit toate limbile străine, şefii au fost obligaţi să se şcolească la Moscova.
2. Profunzimea rusificării a urmat legea eternă a raportului între cultura cuceritorului şi cultura cuceritului. Cănd cultura cuceritorului a fost superioară celei a cuceritului ( vezi Galia faţă de romani) teritoriul pe care s-a pus stăpînire a fost spaţiul unei cuceriri culturale depline. Cînd, ca în cazul Greciei faţă de Roma, cuceritul a fost superior cultural cuceritorului, cultura romană a fost influenţată de cea elină. Sub forma URSS Imperiul Rus a cucerit şi ţări europene cu o tradiţie culturală puternică, greu de stăpînit de cultura rusă, rusificarea a fost superficială. Aşa se explică de ce, după măsurile de independenţă luate de România după 1964, cultura română s-a eliberat peste noapte de sub stăpînirea culturii ruse.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro