Ion Cristoiu: „Trei lucruri, dacă nu sînt bune, sînt foarte rele: stihurile, vinul, harburzul”

Citesc în fiecare zi, pentru trezirea inspiraţiei din moţăială, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă. Nu mai ţin minte dacă la lectura anterioară sau poate la lecturile anterioare, am reţinut din carte citatele care mărturisesc geniul lui Sadoveanu în materie de mîhnire metafizică. Zodia Cancerului e una dintre cărţile lui Sadoveanu despre care Marin Preda scria în Viaţa ca o pradă, uşor nemulţumit, că sînt pătrunse de credinţa în fatalism:

„Mi s-a întîmplat mie însumi să fiu ţinut mulţi ani departe de Sadoveanu din pricina entuziasmului nediferenţiat al unui prieten, pe atunci critic literar, care mă irita cu sentinţele şi speculaţiile lui filozofice despre cărţi ale marelui povestitor pe care le citisem izolat şi nu-mi plăcuseră absolut deloc, cum ar fi, de pildă, Ostrovul lupilor. Într-adevăr, înţelepciunea aceasta asiatică, atît de profundă în ochii unora şi prezentă din plin în această carte, nu m-a cîştigat nici după ce l-am citit pe M. Sadoveanu în întregime, cînd am descoperit că aveam ce admira în vasta lui operă, ca să trec uşor peste scepticismul şi tristeţea fatalistă care pluteşte ici-colo pe deasupra întinsului său teritoriu inventat. Aceşti nori de melancolie pot fi desigur emanaţia mormintelor strămoşilor noştri, spulberate de vînturile istoriei, care le-au împrăştiat oasele peste tot cuprinsul ţării, şi scriitorul putea deci imagina, uimindu-se, un om care cu o simplă creangă să descopere în pămînt, acolo unde erau duse de lupte şi ploi, prezenţa acestor oase.”

Ca şi în Creanga de aur, ca şi în Ostrovul lupilor, în Zodia Cancerului istorisirea stă sub semnul destinului fatal. Nimic nu-l poate opri pe beizadeaua Alecu Ruset de la împlinirea destinului tragic scris acolo, Sus. Profitînd de această lectură în vremi de restrişte, cînd vorba unei colaboratoare, au înflorit şi s-au uscat salcîmii fără ca noi să vedem asta, desprind din roman foi subţiri, de aur, în materie de geniu al rostirii în scris:

„La glasul lui beizade Alecu, pîlcul de oameni se bulucise în marginea luncii de sălcii. Zimţuit şi tulbure, Siretul fugea pe pietrişul vadului, murmurînd uşor în singurătate şi-n pustie. Vîntul scutura asupră-i foiţi galbene.”

*

„Omul rămase aplecat şi neclintit, proiectat pe lăstari şi părînd, ca şi ei, crescut din pămînt.

– Iată răspuns la întrebările noastre, se întoarse beizade Alecu spre abate. Nici el nu ştie ce vrea.

– Dar ce este? ce i s-a întîmplat? Parcă a încercat să spuie ceva.

– Nu-i decît un sat prădat.

– De cine?

– Nu se poate şti.

– Nu înţeleg. Ce face poliţia domnească?

– Probabil că face ceea ce se vede... răspunse beizade Alecu.

– Dreptatea şi ordinea sînt primele elemente ale unui stat, obiectă abatele de Marenne, jignit de nepăsarea tovarăşului său.

– Se poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor. Am onoarea a atrage domniei tale marea aminte că întindem şi se întunecă. Avem de făcut încă drum lung. Să lăsăm deci pămîntului pe fiul său şi să ne grăbim.”

*

„Abatele ascultă cu luare aminte şi aprobă. Trei lucruri – susţinu el la rîndul său, – trei lucruri, dacă nu sînt foarte bune, – sînt rele: carmina, vina, pepo; stihurile, vinul, harbuzul.”

*

„Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de Marenne, într un loc unde nasc şi trec vîrtejurile lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde calamităţile stau în lucruri ca mierea în flori. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de ciumă şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit împăraţilor, foametei şi molimelor să şi aducă aici cortegiul. Aici, pe acest colţ de pămînt, care a fost cîndva paradis, nu mai este nimic statornic. Şi domniile îndeosebi sînt mai schimbătoare decît toate. Pentru asta mă vezi pe mine, nobil şi fecior de voievod, stînd alături de oameni de rînd şi de sclavi, pe cînd părintele meu, care a fost uns cu mir, îşi pleacă fruntea în pulbere la Belzebut, avînd asupră-i sabie ameninţătoare.”

*

„– Nu se poate, prietine, să nu ne gîndim. Mai ştiu, Ilie, că nu i înţelept acel care se bizuie pe zile frumoase de april, pe desmierdările femeilor şi pe mila celor mari.”

„Iaşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai bine de ani aflîndu-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise turnul, rîndurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitelei lăcaşuri dumnezeieşti, rămăsese o aşezare a Orientului. Nu se cunoştea, în rînduiala sau mai degrabă în neorînduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare pămîntean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa după fantazia momentului, avînd chiar o deosebită plăcere să întoarcă dosul ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa că, fiind casele ca de un vînt vesel semănate, în chipul cel mai capricios, în grădinile şi ogrăzile lor, trecătorul se rătăcea, ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături cotite, printre garduri de nuiele, zaplazuri dărîmate, ziduri risipite, bălţi urît mirositoare şi mlaştini de cişmele, urmărit de urlete şi zăpăituri întărîtate. Lîngă o curte de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă strîmbă de bîrne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori căsuţa avea o podoabă de flori înaintea uşii, pe cînd curtea de alături, pustie, lăsa să i cadă tencuielile şi olanele şi să i atîrne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit tîrg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să şi arate faţa: dimpotrivă. Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. Gunoaiele şi hoiturile stăteau aruncate pe toate drumurile şi-n toate medeanurile şi cînii dădeau lupta în jurul lor cu porcii. Aceşti cîni, de la zăvozi pînă la cotei, înfăţişau varietăţi şi măşti extraordinare. Luptătorii ceilalţi păreau nişte mistreţi degeneraţi; grozav de slabi, însă de o îndîrjire nespusă. Războiul lor prezintă întrucîtva, pentru tîrg, un avantaj sanitar.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro