Ion Cristoiu: Tudor Arghezi acum o sută de ani: Prostia ce domneşte într-o bună parte din presa românească e o prostie neînchipuită

Publicistul Ion Cristoiu aduce în atenţie o tabletă a lui Tudor Arghezi publicată în 1912 despre presa românească, remarcând actualitatea textului scris acum mai bine de un secol.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

“Ca şi presa de azi. 25 august 1912. Într-o tabletă din Facla intitulată Din presă, Tudor Arghezi face un rechizitoriu feroce al presei din primii ani ai secolului XX. Au trecut de la vremea publicării acestuia peste o sută de ani. Dacă n-ai şti că se referă la presa de atunci ai crede c-a fost scris pentru a descrie presa de azi:

<Presa, pentru cine o cunoaşte, presa de partid şi de afaceri, cu infirmii ei morali, cu ţaţele ei bătrîne, sterpe şi mustăcioase, cu staroştii, cu pezevenghii, cu dobitoacele gulerate, veştejitură şi gunoi, noroaie şi bale, mîncărime şi neputinţă, e ceva ca un templu prelungit cu un bordel, în care «Facla» şi-a pus de gînd să ardă cîndva o noapte. Într-un număr ce va fi închinat acestei a patra puteri în stat, se va face inventarul nulităţilor căscate, care în bună parte alcătuiesc numita putere. Cu tămîia cuvenită va fi afumată cinstea arendaşilor de presă, oameni care adeseori nu cunosc uzajul propriu al condeiului, rataţi ai tuturor profesiilor şi chiar ai politicii, slugi sugăreţe cretini şi gheşeftari.

Nimic mai jalnic, în acelaşi timp, ca lumea de robi a celor aşa-zişii mici; salaorii fără scînteie posibilă, ai celor douăzeci, treizeci de coloane cotidiane, asupriţii unei munci care ar ţine prin definiţie de creier şi care se face mai mult cu spinarea. Talente adevărate, rătăcite prin redacţii, unde cel mai slab interes merge fără greş la personalitate, inteligenţe tari, năzuinţe frumos pornite, se pierd neîncetat, în vecinătatea molipsitoare a cîte unui catîr en chef sau director, incapabil adeseori să aprecieze un talent sau mai bine zis jignit de fiinţa lui. Prostia ce domneşte într-o bună parte din presa românească, azi cînd prea puţini mai sînt să-şi amintească de adevărata chemare a gazetarului, cînd dascălii independenţi de gîndire au pierit unul cîte unul, şi cînd cei rămaşi par grosului ziaristic sau nebuni sau subvenţionaţi, e o prostie neînchipuită. Şi această prostie comandă un cortegiu întreg de apucături şi vicii care înjosesc meşteşugul de ziarist, privit ca o îndeletnicire de multe ori inferioară. Spionaj, delaţiune, trădare, presa convine confraţilor ambigui, vin şi sifon. În acest spriţ intelectual se simt bine jurnaliştii în solda poliţiei, care slujesc, pe cîţiva gologani, şi Anei şi Caiafei. Cutare şoarece de colecţie, de la ziarul cutare, fură manuscrisele anonime ale oamenilor politici care colaborează dinafară, şi le duce la Siguranţă...

În definitiv, cîte ziare se pot lăuda că fac educaţie politică sau sufletească pe care cititorii o aşteaptă de la presă, pentru ca ziaristul să merite salutul respectuos al publicului, cu care el ştie să-şi întîmpine prietenii şi apărătorii?”(T. Arghezi, Din presă, Facla, 25 august 1912)

*O istorie coordonată de masculi. Din Istoria ilustrată a omenirii, mai precis din volumul despre anii care au urmat Revoluţiilor de la 1848, reţin lupta dusă de femeile care voiau să fie şi altceva decît pubele pentru spermatozoizii bărbaţilor, pentru recunoaşterea ca doctoriţe, ca ingineri, ca oameni de ştiinţă. De remarcat că lumea masculilor a admis mult mai uşor şi mult mai repede femeia-scriitor, decît femeia-inginer. Scrisul trecea în ochii bărbaţilor drept ceva asemănător cîntatului la pian, torsului sau lucrului la gherghef. Profesii precum cele de doctor, de ziarist, de inginer sau de savant cereau ieşirea femeii din gineceul în care o încuia bărbatul – soţ, tată sau frate. Astfel de profesii însemnau expunerea femeii în spaţii publice, altfel spus, posibilitatea ca ea să fie văzută, dorită, pipăită cu priviri pofticioase de bărbaţi străini. Adulterul în imaginaţie pare a fi un pericol de care sînt convinşi azi cei care obligă femeile să nu arate străinilor nici măcar o bucată din pielea picioarelor.

Absenţa drepturilor pentru femei şi-a avut cauza nu atît în credinţa masculină în inferioritatea genului frumos, cît mai ales în convingerea că femeia rămîne, înainte de toate, un obiect erotic.

E însă această credinţă chiar atît de minimalizatoare a femeii cum se străduiesc să ne convingă feministele de azi?!”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro