Ion Cristoiu: Un adevăr valabil şi pentru scena noastră politică de azi: „În toate coaliţiile interesele aliaţilor coincid numai până la un anumit punct”

1. Am primit prin poştă volumul Stenogramele şedinţelor conducerii PCR. 23 septembrie 1944-26 martie 1945. Mă surprinde că e prea subţire pentru cei 80 de lei ceruţi de vînzătoare şi daţi de mine, desigur. Ajuns acasă, mă bate gîndul că am mai luat odată volumul ăsta. Caut mai întîi în birou, pe rafturile cu instrumente de lucru privind Istoria României, unde am şi alte culegeri de stenograme din epoca respectivă, cele descoperite de Stelian Neagoe, de exemplu. Aici nu sînt. Merg în camera cu televizorul, unde am cărţile despre istoria comunismului românesc, aşezate pe acoperişul dulapurilor şi aici înghesuite, multe rămase pe dinafară.

Ghinion!

La începutul şirului, acolo unde încep cărţile despre perioada de după 23 august 1944, descopăr Stenogramele. Cînd şi de ce le-am cumpărat nu ştiu. Sînt curios să văd cu cît le-am cumpărat. Descopăr cifra de 163.500, despre care nu-mi dau seama ce vrea să spună. Am două exemplare, aşadar. Merită? De la Stelian Moţiu, Dumnezeu să-l ierte! am învăţat că o carte cumpărată trebuie neapărat răsfoită înainte de a o pune în bibliotecă, nu de puţine ori operaţiune ca pusul mortului în groapă, deoarece s-ar putea să uiţi c-ai cartea respectivă în bibliotecă.

Din Cuprins mă atrage titlul 1945, ianuarie 28-29-30. Stenograma discuţiilor conducerii PCR cu activişti locali privind activitatea de propagandă, presa comunistă, situaţia politică internă şi externă ş.a. E la pagina 230. Hai la 230! Din primele rînduri aflu că e vorba de o conferinţă de propagandă pe ţară, desfăşurată la Bucureşti mai multe zile. Practic e un fel de instructaj, deschis de tov. Ioşca, responsabilul secţiei de agit-prop a C.C.-ului. Vorbitorul anunţă emoţionat că e prima şedinţă de acest fel în istoria partidului. Fără să vrea, el dezvăluie nota de excepţie a documentului. Timp de 44 de ani de acum încolo, Partidul va ţine zeci de şedinţe de acest fel în materie de propagandă. Aceasta mi se pare nu numai importantă, dar şi emoţionantă, deoarece poartă încă pecetea virginităţii în materie de nomenklatură. PCR era departe de cucerirea Puterii, şedinţa de acum e una pur politică, scutită de amestecul statului. Din Stenogramă îmi atrage atenţia titlul unui punct de pe ordinea de zi: Ilie Zaharia Cum trebuie organizat un ziar. Din prima parte îmi dau seama că participă din provincie responsabili de judeţeană, de regională şi reponsabili de ziar. Să nu uităm! Sîntem la finele lui ianuarie 1945. Partidul Comunist e doar membru al Coaliţiei de Guvernare, un membru mic, lipsit de importanţă. Cei din sală, atît veniţii din provincie, cît şi şefii de la Bucureşti nu s-au nomenklaturizat încă, n-au la dispoziţie seducţia exercitată de un partid aflat la guvernare, cu atît mai puţin de un partid unic, administrînd dictatorial ţara. Cei ce activizează în presa comunistă n-au avantajele materiale de mai tîrziu, ba mai mult trebuie să facă faţă suspiciunii stîrnite în rîndurile intelectualilor de un partid care se numeşte comunist.

2. Din prefaţa cărţii lui Alecsandru Duţu, “Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945)”, reţin o vorbă a feldmareşalului german von Moltke, citată în Memoriile sale de Hans Friesner, Comandantul Grupului de Armate “Ucraina Sud”, cel care l-a văzut ultima oară pe Mareşal în după-amiaza lui 22 august 1944:

„În toate coaliţiile interesele aliaţilor coincid numai până la un anumit punct”.

O reţin ca valabilă pentru orice fel de coaliţie: electorală, de guvernare, de război, ba chiar şi de mers la furat cireşe.

3. Adus la cîrma ţării în 28 decembrie 1937 prin jocurile şmecherului Carol al II-lea, guvernul Goga-Cuza rămîne unul al veseliei absolute. Constantin Argetoianu îşi face un deliciu din a nota zilnic, în Jurnalul său, năzdrăvăniile gogiştilor şi cuziştilor, propulsaţi peste noapte de pe maidan în palatele ministeriale. „La Ministerul Muncii s-au înjurat cei doi miniştri” - consemnează sec autorul pe 3 ianuarie 1938. Armand Călinescu se încaieră la Ministerul de Interne cu subsecretarul de stat Tilică Ioanid. „Timpul” reproduce două interviuri din „Stampa”. Unul, al lui Octavian Goga şi celălalt, al lui A.C. Cuza. Interviul lui A.C. Cuza e cenzurat. Întîmplător, A.C. Cuza e liderul uneia dintre cele două formaţiuni de guvernămînt. Şefii se cenzurau unul pe celălalt!

Nota definitorie a regimului o dau însă încăierările. Se bat lăncierii cu evreii. Se bat miniştrii între ei. Nu de puţine ori, demnitarii nu ezită a se lua de păr şi cu oamenii de pe stradă, foşti şi viitori alegători. Pe 20 ianuarie 1938, Constantin Argetoianu consemnează în o întîmplare incredibilă:

„... Acum cîteva zile noul prefect de Ilfov, Odăgescu, se înapoia acasă şi pe drum, în Calea Văcăreşti, automobilul său a fost izbit de un tramvai electric ce trecea. Odăgescu a sărit asupra vatmanului şi l-a luat la palme; vatmanul a înşfăcat manivela de la motor şi a cîrpi, de cîteva ori în cap pe bătăiosul său agresor aşa încît acesta s-a prăbuşit scăldat în sînge. Dus la spita,l a trebuit să fie trepanat; era grav rănit şi cîtăva vreme a stat între viaţă şi moarte. Arestat, vatmanul a fost supus metodelor poliţieneşti şi bătut de moarte”.

Guvernul Goga-Cuza a durat pînă-n 10 februarie 1938. 44 de zile în total. Prea mult pentru o asemenea ceată haioasă!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro