Ion Cristoiu: Un american specialist în strategie ne spune de ce a fost luată cu asalt, în decembrie 1989, tocmai clădirea CC al PCR

În 1968, se tipărea la Harvard University Press, Cambridge, cartea Coup dʼÉtat. A Practical Handbook. Într-o traducere mai liberă, am putea-o intitula: Lovitura de stat - ghid practic. Autorul e un american specialist în strategie, pe numele lui Edward N. Luttwak, născut în 1942 la Arad. Despre loviturile de stat existau, la ora tipăririi americanului, două lucrări celebre: Consideraţii politice asupra loviturii de stat, publicată de Gabriel Naudé la finele secolului al XVII-lea, şi Tehnica loviturii de stat, semnată de Curzio Malaparte în 1931. Dincolo de noile consideraţii, rod al acumulărilor dintre 1931 şi 1938, cartea lui Edward N. Luttwak vine cu o idee năstruşnică: un manual despre cum se dă o lovitură de stat. Autorul îşi asumă ipostaza de Doctor Honoris Causa în cum se răstoarnă un guvern prin forţă. Iată-l la tablă, explicînd militarilor din sală (generali, colonei, locotenenţi chiar, depinde de nivelul de dezvoltare al ţării) cum se prepară o lovitură de stat! Elevii sînt militari. Autorul crede că trebuie ţinut cont de nivelul lor de inteligenţă. Drept urmare, manualul apelează şi la scheme, desenate cît mai simplu, pentru ca peniţele celor din bănci să nu se poticnească şi să se strîmbe. Cronologia executării practice a loviturii de stat e transcrisă sub forma unui tabel.

Volumul lui Edward N. Luttwak a apărut în 1968. Cu două decenii înaintea răsturnării lui Ceauşescu. A fost o lovitură de stat, cum susţin unii? Şi dacă da, autorii l-au citit pe Edward N. Luttwak? La prima întrebare aş răspunde: Da. Pentru a doua, mi-aş îngădui o anume şovăială. Nu cred, totuşi, că autorii s-au inspirat din vreo carte ascunsă într-o bibliotecă. Sînt convins c-au acţionat din instinct. Cu toate acestea, cîteva din întîmplările momentului românesc din decembrie 1989 par a fi inspirate din manualul americanului.

Autorul sesizează astfel că o lovitură de stat e mult înlesnită de existenţa unei maşinării birocratice perfecte. Cu cît sistemul e mai rigid în piramidalitatea sa, cu atît e mai uşoară lovitura de stat. Ţările democratice se definesc printr-o anume dispersie a puterii. Sistemul e alcătuit din părţi care acţionează separat. Ca să cucereşti puterea, trebuie să iei la rînd fiecare nod al complicatei ţesături. Sistemele totalitare sînt mult mai simple. Ajunge să pui mîna pe manetele închise în centrul de comandă, pentru ca, automat, să ia la dispoziţie întreaga maşinărie a ţării. Cu un uriaş huruit, fără a tresări măcar, sistemul de roţi dinţate, preluat de mîinile tale, funcţionează mai departe. Puţin îi pasă că undeva, sus, s-a schimbat degetul de pe buton. Armata birocratică îşi vede de treburile sale. Cu aceeaşi osîrdie cu care huruia pentru stăpînii anteriori:

„În rotiţele delicate şi vitale ale organizării interioare a statului – forţele armate, poliţia şi serviciile de securitate – toate aceste reglementări sînt stabilite după principii mult mai stricte şi aplicate cu o disciplină mult mai severă. Rezultă de aici că ansamblul serviciilor de stat constituie într-o anumită măsură o veritabilă maşină care, în mod normal, se va comporta după reguli aproape automatice, şi, în consecinţă, uşor de prevăzut.

O lovitură de stat se va efectua, deci, profitînd de acest comportament aproape mecanic, în două faze: în timpul opearţiei, deoarece lovitura de stat utilizează rotiţele administraţiei de stat pentru a prelua principalele leviere de comandă, şi după operaţie, pentru că valoarea acestor leviere ţine în mod precis de faptul că statul este în realitate o maşină”.

Să ne întoarcem la România lui decembrie 1989. Ce vom constata? O maşinărie birocratică, tipică sistemului totalitar, uşor de luat din mîinile unora şi trecut în mîinile altora. S-a bătut monedă pe teza Revoluţiei. Dacă ne gîndim însă bine, evenimentele decisive s-au petrecut la Bucureşti. Restul ţării s-a mulţumit să urmărească la televizor aşa-zisa revoltă spontană.

Capitolul „Pregătirea loviturii de stat” are un paragraf special dedicat „Edificiilor publice” pe care trebuie să le ocupe noua putere. Sînt menţionate mai întîi, clădirile cheie pentru controlul maşinăriei birocratice. Surprinzător însă, printre clădirile vizitate se numără şi cele în care nu se află nici o manetă. E vorba de edificiile simbol, cele ce trec în ochii populaţiei ca întruchipînd Puterea. Ceva în genul Palatului de Iarnă din Petrograd, în care a tras, pe cît de simbolic, pe atît de inutil, legendarul crucişător Aurora. Sau Bastilia, luată cu asalt de dragul unui spectacol hollywoodian:

„Există totuşi în ţările vizate anumite edificii simbolice care pot juca un mare rol în faza de tranziţie atît de crucială a loviturii noastre de stat: sînt cele a căror posedare de către o tabără sau alta va fi considerată ca un semnal pentru masele populare şi pentru grosul birocraţiei, în perioada confuză cînd nu se ştie cine este la putere. Devenind stăpîni acestor simboluri, ne vom asigura concursul nehotărîţilor. Pentru aceasta, oricît de inutile ar părea din punct de vedere material, aceste edificii trebuie neapărat cucerite datorită marii lor valori simbolice.

Astfel, în timpul loviturii de stat, care în 1966, a provocat în Ghana căderea regimului lui NʼKrumah, conjuraţii, foarte eficaci şi dotaţi cu simţ practic, au judecat necesar să ia cu asalt rezidenţa prezidenţială – palatul Etendard – deşi în el nu se aflau nici NʼKrumah în persoană, nici material tehnic important. Ei au înţeles că posedarea acestui simbol, deşi vid prin excelenţă, era esenţial pentru a asigura susţinerea maselor ppulare din Accra, căci acestea asociau strîns puterea politică cu acest edificiu în care preşedintele o exersase pînă atunci. Din fericire, prin natura acestor simboluri, nu există decît una sau două clădiri de acest gen a căror preluare este pentru noi de o obligativitate imperativă”.

Ce s-a întîmplat în România lui decembrie 1989? Au fost luate cu asalt nu atît edificiile puterii efective, cît mai ales edificiile puterii simbolice: sediile Comitetului Central şi cele ale Comitetelor judeţene de partid. În multe dintre ele mulţimea n-a găsit decît pixuri, mape de birou goale, fişete pustii. Şi cu toate acestea, cucerirea lor a jucat un rol esenţial în realizarea loviturii. Populaţia a fost convinsă că vechea putere a fost răsturnată. Nu de alta, dar clădirile sale simbol erau acum în mîinile altora.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro