Ion Cristoiu: Un demnitar trebuie să răspundă degrabă acuzaţiilor aduse de presă

Oficiosul PNL, Viitorul, publică în februarie 1929 un răspuns în numele lui Tancred Constantinescu, fostul ministru al Industriei, la o campanie de presă acuzatoare.

Apelînd la sintagma „o anumită presă“, anticipînd sintagma lui Ion Iliescu din primii ani tranzacţionişti, O anumită parte a presei, oficiosul PNL încheie în chip categoric:

„Iar anumitei prese ce prin insinuaţiune caută să atingă onorabilitatea domnului Tancred Constantinescu îi răspundem: domnul Tancred Constantinescu nu dă bani”.

Răspunsul îi sare în ochi lui Tudor Arghezi.

Drept urmare, în tableta Cum se apără un fost ministru (Bilete de papagal, 22 februarie 1929), publicistul găseşte de cuviinţă să reacţioneze în două planuri:

1) În cel concret: al răspunsurilor la acuzaţia de înavuţire pe seama statului.

Meşter la denunţat textele propagandistice, Tudor Arghezi demonstrează că fostul ministru nu se putea îmbogăţi decît furînd de la stat.

2) În cel general: al formulei, domnul fost ministru nu „dă bani“ pe acuzaţiile aduse de „o anumită presă“.

Sintagma, mărturisind o atitudine politică, îl stupefiază pe Tudor Arghezi:

„Ce-ar gîndi un alegător britanic, citind o asemenea apărare într-un ziar englezesc? Un ministru e acuzat negru pe alb că s-a înavuţit în serviciul statului. E acuzaţia cea mai gravă ce-i poate fi adusă unui om de guvern. Acuzaţia se repetă şi se precizează, durează săptămîni, luni, un an, reprodusă şi de presă şi de partizanii politici ai ministrului acuzat. Singură durata constantă a acestei acuzaţii, care este lăsată să sporească şi să se întindă, în loc să fie, cum se cere, instantaneu reprimată printr-un act judiciar, este caracteristică”.

Prin raportare la comportamentul occidental în astfel de împrejurări, publicistul găseşte prilejul de a invoca un principiu al democraţiei europene:

Necesitatea ca un demnitar sau fost demnitar să răspundă degrabă acuzaţiilor aduse de presă, chiar şi cînd presa e considerată „o anumită presă“:

„Ministrul care întîrzie elucidarea unei acuzaţii în orice ţară de la Viena înainte, riscă să treacă drept suspect şi tăcerea lui va intra automatic în dosarul informativ. Oricine poate să dispreţuiască a răspunde în termen unei calomnii, afară de următorii dregători, miniştrii, magistraţi şi membrii camerelor legiuitoare. Acestor categorii de oameni publici le impune datoria să se disculpe imediat, indiferent de acuzator. A tăcea, mascat în opinia proastă ce ai afişat-o despre acuzator sau drapat în solemnitatea unui mut imperialism, este totdeauna a consimţi, cu cauză, la slăbirea prestigiului tău guvernamental sau judecătoresc”.

Corecte sau nu, indiferent de cine le face, acuzaţiilor publice trebuie să li se răspundă.

Tăcerea în astfel de împrejurări e periculoasă pentru cel atacat:

– contravine statutului de om public;

– trece drept o acceptare a celor conţinute în acuzaţii.

Tudor Arghezi avansa o lecţie publică pentru politicianul român al anului 1929.

O lecţie valabilă din plin şi pentru politicianul, pentru omul public român din postdecembrism.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro