Ion Cristoiu: Un drum scurt: De la Siguranţă la Securitate

Continui prezentarea cărţilor luate de la Mica Valahie înainte de a le înmormânta în Biblioteca mea pînă la Învierea de Apoi, care va fi începerea unui nou studiu. Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, volumul 1, întocmit de Doina Mezdrea, e un fals din punct de vedere al titlului. Nu sînt documente din care să rezulte urmărirea de către Securitate a unui om mort, ci documente ale Siguranţei, strînse de Securitate, în 1953, într-un dosar operativ. De ce a pus autoarea titlul cu Securitatea? Pentru că e la modă să scoţi la iveală abuzurile Securităţii. Siguranţa a fost tot un fel de Securitate. Nu dă bine însă azi să dezvălui că Siguranţa din anii interbelici, văzuţi de Propagandă drept anii de aur ai democraţiei şi ai statului de drept, se comporta la fel de abuziv ca şi Securitatea din anii stalinişti.

Pe rafturile de la Mica Valahie, am descoperit şi cartea Elita politică istorică. 1945-1955, semnată de Liviu P. Niţu la Mica Valahie în 2014. Precizările de pe ultima copertă mă informează că e vorba de o teză de doctorat cu acest titlu susţinută de autor în 2009 la Universitatea Bucureşti. Pe ultima copertă, Ioan Scurtu scrie despre carte:

„Ponderea cea mai mare în lucrare o ocupă activitatea represivă a guvernanţilor, care în anii 1947-1950 au desfăşurat o amplă acţiune de arestare tuturor adversarilor regimului.”

Titlu e însă Elita politică istorică. 1945-1955. Prefaţa ne lămureşte că-i vorba despre istoria PNŢ şi PNL cu precădere după 23 august 1944. Conţinutul e doar o parte a sferei anunţate de titlu. El tratează, bazat aproape exclusiv pe documente de la CNSAS, represiunea îndreptată împotriva liderilor partidelor istorice. Titlul ar fi impus abordarea celor două partide din mai multe puncte de vedere. Una e represiunea cărora le-au căzut victime şi alta politica de după 23 august 1944, capcanele în care au căzut ca proastele aceste partide, inadecvarea la noile realităţi, definitorie de Stînga, neghiobia de a aştepta iar şi iar de la Occident, orice tentativă de negociere cu ruşii fiind exclusă. Dintre capcane ţin să evidenţiez înscrierea partidelor istorice în campania de defascizare a ţării, promovată şi folosită de comunişti în interes propriu şi cu eficienţă, deoarece PCR era singurul partid scos în afara oricărei acuzaţii de complicitate cu fasciştii. La început, ţărăniştii şi liberalii pun şi ei campania la lucru pentru lichidare adversarilor din presă şi din politică. Acuzaţiile lansate împotriva lui Tătărescu sînt o bună dovadă în acest sens. Numai că spre deosebire de comunişti ei nu sînt lebede în regimul Antonescu. O dată acceptată prosteşte, dar şi în chip oportunist, tema Pericolului fascist împotriva căruia sînt permise toate mijloacele, deoarece Pericolul loveşte în interesul naţional, ţărăniştii şi liberalii au devenit victime ale abuzurilor comuniste în acest plan, fără a putea zice ceva despre Statul de drept. Am analizat în Istoria mea avîntarea presei ţărăniste şi liberale în lupta împotriva fascismului, fără a lăsa instrumentele din care comuniştii îşi vor face temei de abuzuri.

Înverşunată în demascări pînă în pînzele albe este Dreptatea, oficios al PNŢ-ului condus de Iuliu Maniu. În 8 octombrie 1944, sub titlul Cei şase, ziarul declanşează un atac împotriva lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Ilie Rădulescu, D. Ioaniţescu, Ion Gigurtu, Valer Pop. În acelaşi număr apare amplul articol Agenţii culturii naziste: „Sub auspiciile lui Killinger, o serie de intelectuali români s-au oferit să cloroformeze naţiunea“. Sînt nominalizaţi mai întîi membrii fondatori ai Asociaţiei germano-române. Printre ei, scriitorii: Ion Pillat, D. Caracostea, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu. Nu sînt ocoliţi nici cei prezenţi la şedinţa festivă de constituire: C. Rădulescu-Motru, G. Murnu, Em. Bucuţa.

Ulterior, liderii partidelor istorice aveau să-şi dea seama că Pericolul fascist era o capcană. Din păcate s-a întîmplat asta prea tîrziu. Revenind la cartea despre Elită, constat a nu ştiu cîta oară prăpastia dintre titlu şi conţinut, ivită din năravul unor cercetători de a pune o pălărie de şerif pe capul băiatului de serviciu, pentru a se crede că ştie să tragă cu pistolul.

Scriam în 29 martie 2014: Obama e prost sau e înţeles cu Putin?

Celui care a avut tăria de a lăsa deoparte Primăvara pentru Politică, ziua de vineri, 28 martie 2014, i-a fost pictată de televiziunile planetare drept ziua unei noi confruntări între America şi Rusia.

După ce părţile interesate în cultivarea Isteriei Vin Ruşii! (generalii NATO şi şturlubaticii lideri ucraineni) ne-au pisat cu avertismentul că Rusia e pe cale să invadeze Ucraina cu sutele de mii de ostaşi grămădiţi la graniţă, preşedintele american a bătut din picior într-un interviu televizat cerînd Rusiei să-şi retragă trupele.

Planetei i s-a făcut inima cît un purice: Sîntem în pragul Apocalipsei nucleare!

Sîmbătă dimineaţa, Planeta s-a gîndit că poate să bea o bere. A venit ştirea că Barack Obama şi Vladimir Putin au vorbit la Telefon. În cursul discuţiei, Barack Obama i-a cerut lui Putin rezolvarea crizei ucrainene pe cale diplomatică.

Rămaşi doar la această frază, vom fi crezut că preşedintele american i-a cerut Rusului să-şi retragă armata din Crimeea şi, pe cale diplomatică, să dea înapoi Kievului Peninsula răpită printr-un act incredibil în timp de pace.

Nu, nu asta se înţelege prin cale diplomatică, ci altceva: „Preşedintele american a subliniat că o soluţie diplomatică este posibilă doar dacă Moscova îşi retrage trupele şi nu face alte acţiuni care să încalce suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei.”

Faţă-n faţă cu aceste date, îmi permit să observ:

1. Dacă există o criză ucraineană ea constă în răpirea Crimeii şi nu în retragerea trupelor ruseşti de la graniţă.
2. Rusiei nici prin cap nu-i trece să invadeze Ucraina. E drept, ea menţine presiunea asupra noilor lideri, dar nu pentru a cuceri Ucraina, ci pentru a da bătăi de cap Occidentului, obligat să plece urechea la smiorcăielile Kievului.
3. Despre Crimeea nu se mai suflă un cuvînt. Anexarea e un fapt împlinit.

V-aţi prins de diversiune? Eu m-am prins mai demult şi am scris despre ea.

Marea problemă a Rusiei o constituie trecea rapidă în plan secund a anexării Crimeii. Pentru asta, Rusia a apelat la vechea diversiune, întruchipată de snoava cu rabinul şi oile, caprele şi vaca vîrîte în casa bietului cetăţean.

Deşi n-au de gînd să meargă mai departe cu anexarea, Rusia a creat climatul unei pregătiri mediatice a invadării Ucrainei: Trupe masate la graniţă, documente care, vezi Doamne!, ajung în numele blogăriţelor de la Kiev, agitaţii pro-ruse în Estul Ucrainei, activarea marionetei Ianukovici.

America sare-n sus de doi stînjeni şi strigă la Rusia să renunţe la invazie. Rusia renunţă, mai ales că nici n-avea de gînd s-o facă.

Barack Obama se bate cu pumnu’n piept, fălos: — Aţi văzut? America a pus la punct Rusia. Dacă nu eram noi, Ucraina era halită.

Occidentul răsuflă uşurat şi spune: Pînă la urmă, Putin ăsta e om de treabă. Uite, nu invadează Ucraina! Hai să facem comerţ cu el!

În tot acest timp, despre Anexarea Crimeii e considerată precum ploaia la Tropice: Ceva de la sine înţeles. Exact ce-au urmărit ruşii.

Barack Obama face jocul lui Vladimir Putin. E prost sau e înţeles cu Putin?

Alte titluri din 29 martie 2014

Agenţia Reuters: O „România tv” la nivel planetar

Cum contribuie Prostia duşmanilor la Gloria Antenei 3

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro