Ion Cristoiu: Un erou care intră în roman ca o starletă în scenă

Cîteva zeci de pagini de început ale romanului Rudin de Ivan Turgheniev se petrec într-o atmosferă molcomă. Alexandra Pavlovna Lipina face o vizită bătrînei Matriona, săracă şi bolnavă. Ca o filantroapă ce e, Ana Pavlovna, văduvă şi bogată, se interesează de starea bolnavei şi-i aduce pacheţele de ceai şi zahăr. Aflînd de la bătrîn că n-au samovar, le promite că-l va trimite pe al ei. La întoarcerea spre casă, ea se întîlneşte cu Constantin Diomidîci Pandalevschi, care îi face curte preţ de o bună bucată de drum. Daria Mihailovna Lasunscaia, o altă văduvă bogată a guberniei, aşteaptă la masă pe baronul Muffel din Petersburg. Pasionat de economie politică, baronul a scris un articol, pe care vrea să-l supună din punct de vedere stilistic judecăţii Dariei Pavlovna, o competenţă, pare-se, în acest domeniu.

În aşteptarea musafirului, se face conversaţie. African Semeonovici Pigasov îşi expune teoriile sale sarcastice despre femei. Daria Mihailovna îl contrazice blînd, cum se cuvine într-un asemenea context. Serghei Pavlovici Volînţev, fratele Anei Pavlovna, curtînd-o pe Natalia, fiica Dariei Mihailovna, o întreabă ce-a făcut în ziua aceea. Natalia îi răspunde că a ascultat cum ocărăşte Pigasov femeile, a brodat pe canava şi a citit Istoria cruciadelor.

Lector fiind, parcurgi aceste pagini cu bunăvoinţă şi, împreună cu Turgheniev, simţi că toată lumea aşteaptă ceva. Tot în aceste pagini, apar numeroase personaje atrăgătoare. Femei, în primul rînd. Ana Pavlovna Lipina, despre care autorul spune:

„Cui, oare, nu i-ar fi făcut plăcere să se plimbe la braţ cu o femeie atît de tînără, drăgălaşă şi mlădioasă ca Alexandra Pavlovna? Toată lumea din gubernie recunoştea că-i frumoasă, şi gubernia nu se înşela!”.

Daria Mihailovna Lasunscaia care, deşi „nu era prea cunoscută pe continent şi nici la Petersburg, nu juca cine ştie ce rol; în schimb o cunoştea şi o vizita toată Moscova”.

Nici bărbaţii – Mihailo Mihailîci Lejnev, Serghei Pavlovici Volînţev, Constantin Diomidîci Pandalevschi, African Semenovici Pigasov – nu sunt mai prejos. Cel puţin African Semenovici Pigasov, cu teoriile sale despre femei, e chiar interesant. După propriile mărturisiri, ca să facă o domnişoară afectată să se exprime firesc, el a lovit-o peste coaste, pe la spate, cu un par de frasin. Ea „a ţipat ca din gură de şarpe”, iar el a zis: „Bravo! Acesta a fost glasul naturii, un strigăt firesc… De acum înainte, domnişoară, să te porţi totdeauna aşa!”

Şi, totuşi, se simte de departe că n-a apărut cel mai important om al romanului: personajul principal. De aceea, în postura de cititor fiind, răsfoieşti aceste pagini de început aşteptînd. Şi deodată, atmosferei domoale i se pune capăt. Spaţiul romanesc intră în agitaţie.

„Dimitri Nicolaevici Rudin! anunţă feciorul”.

A intrat în scenă vedeta, personajul principal al romanului.

Iată-l:

„În salon intră un bărbat la vreo treizeci şi cinci de ani, înalt, puţin adus din spate, oacheş, cu părul buclat, cu trăsături neregulate, dar cu o faţă expresivă şi inteligentă, cu ochii ageri, de un albastru închis, uneori strălucitori, cu un nas drept şi lat, buzele roşii, frumos conturate. Era îmbrăcat cu haine nu prea elegante şi cam strîmte, de parcă îi rămăseseră mici”.

Dimitri Nicolaevici Rudin! – îi anunţă feciorul pe cei adunaţi la sindrofia Dariei Mihailovna. Dimitri Nicolaevici Rudin – îşi anunţă Turgheniev cititorii.

Pe vremea marelui prozator rus, nu apăruseră spectacolele de sunet şi lumini tipice show-bizz-ului.

Intrarea lui Rudin în romanul cu acelaşi nume aminteşte, în chip izbitor, de apariţia pe scena scăldată în lumini, luată cu asalt de emoţiile isterice ale miilor de fani-spectatori, a lui Michael Jackson.

Pregătit minuţios, în plan regizoral, de zdrăngănelele plicticoase a unei formaţii autohtone despre care Programul Concertul Extraordinar scrie că va cînta în prima parte.

*

Scriam pe 16 octombrie 2014

Cum a descins Klaus Iohannis mai ceva ca Obama la ziarul Adevărul!

Întîmplarea a făcut ca miercuri 15 octombrie, pe la două, să fiu la sediul Adevărul, pentru obişnuita şedinţă de sumar la Historia. Puţină lume ştie că sunt de un car de ani director al revistei Historia. Am conceput-o şi lansat-o pe piaţă ca unul dintre acţionarii unei edituri (a fost redactor şef într-o vreme şi Iulian Chifu, actualmente consilier prezidenţial); cînd n-am mai putut să fac faţă dificultăţilor financiare, am vîndut-o trustului Adevărul şi una dintre condiţiile cumpărării a fost să rămîn mai departe director. La terminarea şedinţei, însoţit de Ion Ioniţă, redactorul şef al Historia, m-am îndreptat spre ieşire. Drumul meu trecea prin faţa studioului tv al Adevărului. Aici lume multă, agitată, inşi cu sîrme în urechi, tinere îmbrăcate office, bărbaţi la costum, toţi cu un aer de vădită nelinişte premergătoare strigătului Vine!

• Ce se întîmplă? A venit Obama? am întrebat, dibuind imediat acea atmosferă de descindere undeva a unui ştab a cărui fiinţă fizică trebuie nu numai protejată, dar şi înconjurată de alte numeroase persoane fizice, care-i duc servieta, îi dau un şerveţel cînd trebuie să se şteargă la gură şi mai ales îl înfăşoară în cuvinte de laudă, gen, şeful aţi fost formidabil, şeful aţi dat lovitura. De ce n-am întrebat dacă n-a venit Traian Băsescu? Din simplul motiv că preşedintele n-are boala de a veni undeva cu alai, cu huiet menit a înspăimînta muritorii la gîndul c-a coborît Dumnezeu în lumea lor păcătoasă. Ori de cîte ori a avut vreun interviu cu mine la vreo televiziune, Traian Băsescu m-a surprins plăcut prin simplitatea prezenţei. De altfel, preşedintele e unul dintre şefii României de azi care te dă gata cu firescul comportamentului. Nu te-ai mira dacă l-ai vedea într-un tramvai strigînd Mergeţi mai în faţă! cînd un altul de funcţia lui, dacă ar călători cu tramvaiul, ar pune pe cei de la SPP să strige Mergeţi mai în faţă! Afară, în faţa uşii, îl aştepta pe Înaltul oaspete al ziarului un jeep de lux, cu motorul pornit. M-am felicitat c-am ieşit din clădire înaintea Înaltului Oaspete. Riscam să fiu îmbrîncit din calea Înalţilor Paşi de cei cu sîrme în urechi. Ştiţi cine era Înaltul Oaspete? Nimeni altul decît Klaus Iohannis! Păi, dacă acum, cînd e doar candidat la Preşedinţie, Klaus Iohannis descinde între noi muritorii în mijlocul unui asemenea alai, se scaldă într-o atmosferă de Dumnezeu apărat de arhangheli cu săbii de foc, socotind că văzîndu-i faţa ne vom transorma cu toţii în stane de piatră, ce se va întîmpla cînd va ajunge preşedinte? Va descinde direct din cer în carul de foc?