Ion Cristoiu: Un faimos ambasador francez recunoaşte că Nicolae Ceauşescu trăia modest

Am decis să publicăm La fin de Ceausescu. Histoire dʼune révolution, editura Harmattan, 1996 de Jean-Marie Le Breton. Autorul a fost ambasador al Franţei la Bucureşte între 1987-1990. Socotisem că trebuie s-o publicăm înainte de citi măcar o pagină. Găsisem de fapt un fragment despre folosirea Ambasadei Franţei la Bucureşti în zilele lui decembrie 1989 ca studio improvizat pentru televiziunile franceze venite în grabă la Revoluţie, şi sedus de privirea neutră a autorului mi-am zis că trebuie s-o publicăm la editura Mediafax. Pentru asta am discutat cu directoarea să cerem editurii de la care cumpărăm drepturile de autor să ne permită să trecem sub numele autorului precizarea Fost ambasador al Franţei la Bucureşti între 1987-1990. O dată hotărîtă publicarea, e musai să citesc cartea. Mă apuc de ea pe furate, după ce am făcut o paranteză pentru a scrie prefaţa la memoriile lui Gabriel Oprea.

Din start remarc grija autorului de a evita pamfletul. Regimul Ceauşescu e criticat, evident, dar în acelaşi timp lui Nicolae Ceauşescu i se recunosc unele merite. Iată cîteva exemple:

Despre discuţia de după prezentarea Scrisorilor de acreditare, autorul recunoaşte că, în legătură cu relaţiile bilaterale Franţa- România, „Ceauşescu din start a manifestat o mare cunoaştere a detaliilor, evocînd, pentru a se bucura sau pentru a se mîhni, bunele şi relele aspecte ale raporturilor noastre economice.” Altădată ambasadorul l-a întîlnit pe Nicolae Ceauşescu „în timp ce însoţea pe directorul general al Citroen”. Cu acest prilej, ţine să menţioneze autorul, „am putut măsura competenţa şi grija faţă de detalii a lui Ceauşescu în dosarul complicat al aventurii industriale a Citroen în România”.

Chiar din primele zile ale propagandei FSN-iste s-a făcut mare caz de luxul în care trăia Ceauşescu. Jean-Marie Le Breton mărturiseşte o salutară obiectivitate scriind:

„Ceauşescu trăia pentru putere, nu pentru lux. Casa sa din Bucureşti, cea de pe marginea lacului Snagov, o a treia pe care el era pe cale s-o termine, erau mari locuinţe burgheze cum există cu sutele pe Coasta de Azur, cu dale de cinema şi sală de gimnastică integrate, dar în fond departe de calitatea multor locuinţe şi castelele franţuzeşti. (...) Fără îndoială, pentru a prezerva o imagine populară, Ceauşescu ieşea într-un Renault 30, fabricat în România, şi dignitarii erau toţi reduşi la un Renault 12, fabricat la Piteşti sub numele de Dacia. Eu, care l-am văzut pe Brejnev coborînd dintr-un Rolls Royce pentru a veni la Ambasada Franţei din Moscova, sau care circula în Zil, trebuie să recunosc modestia felului de viaţă al dictatorului român.”

 Mult mai important, observator obiectiv, Jean-Marie Le Breton explică multe dintre aspectele regimului Ceauşescu prin cauze complexe, evitînd astfel pamfletul ieftin folosit de propaganda anticomunistă şi anticeauşistă de după decembrie 1989. Cultul personalităţii lui Ceauşescu nu-i provoacă autorului exclamaţii şi strigăte de revoltă. El apare explicat într-un context istoric mai larg:

„Pentru a judeca personajul, avem actele sale şi hagiografia sa permanentă prin cultul fără sens care îi era întreţinut de presă, de Partid, de foarte mulţi români. Însă trebuie să ţinem cont nu numai de cultul personalităţii în regimurile comuniste, dar şi de tradiţiile româneşti propriu-zise. Astfel termenul de «Conducător» folosit pentru Ceauşescu a fost titlul Mareşalului Antonescu, adevărat stăpîn al României în timpul războiului. Cînd se compară adjectivele folosite de lăudătorii celor doi conducători, în presă, în special, te izbeşte similaritatea. Astfel cultul lui Ceauşescu a fost precedat de cel al lui Antonescu şi de cel al lui Gheorghiu-Dej. Este corect să spunem că Ceauşescu tolera o tămîiere care depăşea cu adevărat graniţele ridicolului: «cel mai iubit fiu al poporului român», «geniul Carpaţilor», «Dunărea Gîndirii». Dar poeziile lui Aragon şi ale altora despre Stalin nu au depăşit şi ele limitele decenţei?

Asemănarea manifestărilor cultului personalităţii făcut «Conducătorului Antonescu» din perioada războiului cel al «Conducătorului Ceauşescu» nu se opresc aici. Colegul meu portughez, care a trăit copilăria la Bucureşti, unde unchiul său era ambasador, mi-a povestit că Antonescu proceda ca şi Ceauşescu prin oprirea circulaţiei pentru a lăsa drum liber cortegiului maşinii sale şi suitei.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro