Ion Cristoiu / Un pericol mortal: omul prost şi harnic

În eseul Marea Teroare, Robert Conquest citează din zicerile colonelului baron Kurt von Hammerstein-Equord, dezvăluit a fi un comandant-şef german, despre ofiţerii germani. Înainte de a transcrie citatul, dînd curs seriozităţii mele prosteşti, o iau pe autostrada Internetului pentru a afla cîte ceva despre sus-numitul. Judecînd după caracterul vag, plutitor, al referirii, sînt sigur că invocatul lipseşte de pe Internet. Ei, bine, nu lipseşte, dimpotrivă, are şi un profil pe Wikipedia. Aflu de aici că baronul a trăit între anii 1878 - 1943, că a fost „un general german, cavaler al Ordinului Protestant Sfîntul Ion şi un opozant al nazismului”. A comandat Armata germană între 1919 şi 1935, cînd aceasta era doar Reichswer şi nu devenise Wehrmacht. Din aceleaşi surse aflu şi părerea lui Hitler despre Hammerstein, potrivit căreia, la prima şi singura lor discuţie, a avut impresia că se adresează unui zid. Robert Conquest îl citează astfel:

„Eu îi împart pe ofiţerii mei în patru clase... Cel care este inteligent şi harnic se potriveşte într-o funcţie înaltă; de omul prost şi leneş te poţi folosi; omul inteligent şi leneş este potrivit la comanda supremă; el are vigoarea necesară pentru a face faţă tuturor situaţiilor; dar omul prost şi harnic e un pericol; el trebuie îndepărtat imediat.”

Istoricul nu dă sursa din care a rupt citatul.

Wikipedia în varianta engleză dezvăluie că e o zicere invocată în volumul lui Hans Magnus Enzensberger, The Silences of Hammerstein, Seagull Books, 2009.

Iată varianta din biografia generalului neamţ:

„Îmi împart ofiţerii în patru grupe. Există ofiţeri inteligenţi, sîrguincioşi, proşti şi leneşi. De obicei două dintre aceste caracteristici se combină. Unii sînt inteligenţi şi sîrguincioşi – locul lor este la Statul Major. Următorii sînt leneşi şi proşti – ei fac pînă la 90 la sută din fiecare armată şi sînt potriviţi pentru însărcinările de rutină. Oricine care este atît inteligent cît şi leneş se califică pentru sarcinile de conducere cele mai înalte, deoarece posedă atît claritatea intelectuală cît şi calmul necesar pentru a lua decizii dificile. Trebuie să fii atent la oricine este prost şi sîrguincios – acestuia nu i se pot încredinţa nicio sarcină deoarece va cauza mereu pagube.”

Sfîşierea la români

Tudor Arghezi despre cumplitul nărav românesc, cel care ne-a încetinit Intrarea în veac:

„Noi cel puţin, românii, trăim laolaltă ca pentru sine, ca fiarele iritate de o trufie sălbatică, ne sfîşiem şi ne urmărim, ca să fim doborîţi din lumina noastră a fiecăruia, cu prăjina. De cum un mugur răsare, cu o făgăduire a unui fruct mai mustos, facem tot ce putem să-i zădărnicim creşterea şi pîrga.

Dintr-o singură familie, cum ne sînt asemuirile, datina şi limba, date uitării şi răstimpurile de slavă şi nesaţiu, şi cum ar trebui să ne recunoaştem, ne deosebim fără încetare în asupritori, călăi şi căpcăuni. Doi oameni nu se pot răbda şi suferi în aceeaşi meserie şi în aceeaşi brazdă. E un blestem să ne afle ceasurile grele împrăştiaţi în tabere şi înăuntrul taberelor vrăjmaşi de personalitate.”

Gîndurile amare despre sfîşierea românească, opusul solidarităţii naţionale frecventate de alte naţiuni, i-au fost iscate lui Tudor Arghezi, în tableta, O voce dintr-altă lume, Adevărul, 28 iulie 1946, de cazul confratelui Al. Brătescu-Voineşti, cel care l-a vînat pe poet ani întregi cu ura sa cancerigenă. Acum, cînd autorul Puiului era arestat la domiciliu, după ce fusese mare şi tare, Tudor Arghezi uită tot ce i-a făcut Brătescu-Voineşti şi-l apără în presă.

De ce nu merg treburile la noi

Discuţie la o cafea cu un fost ministru, tip inteligent, umblînd prin lume cu ochii larg deschişi, despre răspunsul la întrebarea: De ce nu merg lucrurile în ţara asta?

Explicaţiile sale, ivite dintr-o experienţă nemijlocită, îmi confirmă bănuieli mai vechi, produse de intuiţie şi nu de experienţă.

E vorba mai întîi de interesele mici, meschine, care însufleţesc viaţa şi activitatea oricărui funcţionar public de la noi. Miniştrii, numiţi politic, sînt cei mai slabi oameni dintr-un Departament. Sînt mai întîi trecători faţă de toţi funcţionarii ministerului, unii dintre ei supravieţuitori din zorii postdecembrismului. Unii demnitari vin în fruntea ministerului puşi pe fapte mari. Au proiecte, au ambiţii, vor să facă şi ei ceva. Întreaga lor energie se confruntă cu opunerea surdă, dar infernală, a aparatului. Mulţi funcţionari boicotează sau chiar conspiră pentru răsturnare, dacă proiectele demnitarului le contrazic interesele. Ministrul poate fi boicotat şi fără nici un motiv, pur şi simplu, pentru că furnicăraiei din departament nu-i place de ochii şefului. Luarea unei decizii sau îndeplinirea ei intră brusc în maşinăria nesfîrşită a amînării, a tărăgănării, a Să mai vedem, a cotonogirii. Un ministru are mii de probleme, multe determinate şi de interesele premierului, ale şefului de partid. Desemnarea într-o funcţie e văzută ca un cadou, ca o binecuvîntare, ca o favoare, pentru care ministrul trebuie să fie recunoscător şi ascultător. Nu trece mult de la instalarea sa şi trebuie să plătească din plin preţul funcţiei. Premierul, la rîndu-i, n-a ajuns acolo, în capul trebilor, doar prin forţe proprii. L-au ajutat mai mulţi, de la Servicii pînă la afacerişti, care vor acum să fie răsplătiţi, să-şi scoată pîrleala, cum ar spune zicala românească. Ascultînd aceste lucruri, îmi amintesc de o constatare şocantă pentru mine după ce-am citit Stenogramele Consiliilor de miniştri din vremea regimului Antonescu. Orice tentativă a Mareşalului de a face ceva, orice indicaţie, orice ordin intră rapid în maşinăria de pîslă a administraţiei româneşti. Amînări, făcut de a-ndoaselea, chiul, prostie, boicot cînd decizia sfidează interese personale sau de grup. Bietul Mareşal se zbate, intervine, controlează, se înfurie, ordonă, pedepseşte. Mare lucru nu poate face. Pentru a ridica Palatul Poporului Ceauşescu a trebuit să vină în fiecare dimineaţă la faţa locului, ca un şef de şantier, să conducă direct, să controleze dacă i s-au înfăptuit indicaţiile date ieri, să transmită el direct ordine, pentru că altfel acestea ajung schilodite prin intermediul şefilor mari şi mici din maşinărie. Şi la Mareşal şi la Ceauşescu, toate acestea se petreceau în dictatură. Dacă nici în dictatură marile proiecte nu pot supravieţui maşinăriei birocratice a administraţie, ce să mai spunem de democraţie!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro