Ion Cristoiu: Un popor prea vesel pentru a face Istorie

La finele lui decembrie 2012 şi începutul lui ianuarie 2013, am lipsit din comentariul zilnic la Evenimentul zilei ( redacţia mi-a reluat, precizând că mă sînt în concediu editoriale cu tîlcuri pentru prezent din 1996) pentru o călătorie în Turcia. La întoarcere, reluîndu-mi activitatea de comentator zilnic, am scris şi publicat în Evenimentul zilei de luni, 7 ianuarie 2013, un text pe care-l descopăr azi ca fiind de atunci de o actualitate dureroasă.

Unui volum de proze satirice publicat după decembrie 1989 i-am pus titlul Veselia generală.
Convocat să-l explic, am zis, la vremea respectivă, că deosebesc radical între veselie şi bucurie. Bucuria e starea interioară, a omului european, cenzurată în manifestările sale exterioare de spaima faţă de publicitarea intimităţii. Veselia – continuam – e bucuria aşa cum o înţelege românul: lărmuitoare, publicitară dinadins pentru a şti mahalaua şi a-l pizmui.

Veselia dă seamă nu numai de nevoia românilor de a se exhiba şi, mai ales, de a cere celorlalţi să se exhibe, dar şi de lipsa de seriozitate cu care sunt abordate marile şi micile probleme ale existenţei.

S-a scris mult despre principala formă de manifestare a revoltei româneşti faţă de dictatura ceauşistă din anii premergători lui 1989:
Bancurile!

S-a scris mai puţin însă despre ce exprimau ele în materie de personalitate a poporului român:
Luatul în glumă a ceea ce orice alt popor ar fi luat în serios sau, ca să mă refer la o învăţătură de-a noastră, Făcutului haz de necaz!

Despre veselia generală ca stare de spirit caracteristică românilor m-am convins urmărind pe parcursul călătoriei în străinătate ştirile Pro TV, difuzate de Pro TV Internaţional.
Miercuri 2 ianuarie 2013, seara, în căutarea unor imagini de acasă, am descoperit pe satelit, două posturi româneşti:
TVR Internaţional şi Pro TV Internaţional.

TVR Internaţional mă răsfăţa cu o halcă de cîntece populare. O interpretă de vîrsta nevestei lui Noe se fudulea miorlăitor că şi-a cumpărat bundiţă nouă, drept pentru care avea să-i placă bădiţei.

Fireşte, bădiţa cucoanei cu pricina era demult oale şi ulcele. Asta n-o oprea pe mătuşa noastră să se fîţîie cu pretenţii de jună nurlie. Dincolo de o constatare mai veche a mea – artificialitatea interpreţilor de muzică populară – m-am întrebat acum, întîia oară, de ce trebuie să oferim românilor de peste hotare doar catrinţe şi iţari, într-o lume în care se poartă blugii.

Ştiri Pro TV au fost dedicate în marea lor majoritate felului în care au petrecut şi mai petrec românii. Spun – mai petrec – pentru că, deşi era 2 ianuarie seara, mulţi dintre cei intervievaţi de post anunţau, printre înghiţituri şi plescăituri, că vor rămîne să petreacă pînă la Sfîntul Ion.

Deşi emisiunea purta titlul Ştirile Pro TV, tot ceea ce am văzut, timp de trei sferturi de oră, erau non-ştiri.
Ce ştire poate fi aceea care înfăţişează tipi şi tipe înfulecînd pe rupte, bînd în neştire şi întrerupîndu-se doar pentru a hăuli manele?!

Dincolo de faptul că românii reduc petrecerea timpului liber la petrecere pur şi simplu, cînd popoarele civilizate cunosc şi excursiile, călătoriile pe jos, lecturile, m-a surprins plăcerea interlocutorilor de a se da în stambă pentru a vedea lumea telespectatoare că ei se simt bine. A fost pentru mine un prilej de a observa – a nu ştiu cîta oară – că munca e pentru poporul român o povară, o pacoste, viaţa ideală identificîndu-se cu crăpelniţa şi beţivăneala fără sfîrşit.

Din Ştirile Pro TV am înţeles că la ora înserării DN 1 era aglomerat de maşinile celor care se întorceau la Bucureşti după încheierea sărbătorilor de iarnă, începute în 22 decembrie 2012 şi încheiate oficial în 2 ianuarie 2013, seara. La turci însă, 2 ianuarie a fost zi de lucru. Pe 1 ianuarie, la prînz, majoritatea prăvăliilor din Istanbul erau deschise.

La noi, pe 2 ianuarie lumea petrecea pe rupte, hotărîtă s-o facă pînă pe 7 ianuarie 2013.
Petrecerea e, totuşi, un moment de inimitate.
A mînca şi a bea ţin de fiziologia intimă.
Ca şi a te scărpina, a defeca sau a face sex.
De ce o fi simţind ai noştri nevoia de a fi daţi la televizor în timp ce petrec? De ce o fi găsind de cuviinţă televiziunile noastre din a face din asta o ştire?

În seara de 2 ianuarie, am urmărit Jurnalele informative şi de televiziunile altor neamuri. N-am întîlnit nicăieri secvenţe cu inşi bînd, mîncînd şi zbenguindu-se a petrecere.
Într-una din seri, am văzut, tot la Pro TV o ştire despre un accident. O maşină lovise mortal un tată cu fetiţa. Familia victimelor nu se sfia să se jeluiască în direct, ba chiar şi să-şi exprime durerea într-o declaraţie de presă.

Scălămbăierea la televizor explică una dintre realităţile care au indignat pe oamenii de cultură români în zilele din urmă:
Vînătoarea declanşată de televiziuni pentru a difuza imagini cu mortul celebru numit Sergiu Nicolaescu.

S-a făcut mare caz de hotărîrea familiei de a-l incinera pe Sergiu Nicolaescu.
Mulţi au văzut în indignarea presei noastre faţă de această măsură semnul unei habotnicii.

Nu cred că-i vorba de aşa ceva.
E vorba mai degrabă de ciuda că incinerarea a văduvit poporul român de spectacolul grotesc reprezentat la noi de o înmormîntare cu popă, spectacol urmărit cu o curiozitate vecină orgasmului pentru a vedea dacă nevasta mortului îşi smulge de durere tot părul din cap sau doar o parte a acestuia.
Televiziunile n-au făcut altceva decît să răspundă nevoii bolnăvicioase a românilor de a privi prin gaura cheii în intimitatea celebrităţilor, fie acestea moarte sau vii.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro