Ion Cristoiu: Un roman care-şi îşi propune să demonstreze şi reuşeşte că românii nu sînt nemţi

În zilele care au urmat Loviturii de stat din decembrie 1989, mulţi se vor fi uimit de iuţeala cu care intelectualii români s-au dat peste cap de trei ori şi s-au transformat din cîntăreţi ai dictaturii proletcultiste în cîntăreţi ai dictaturii capitaliste. Sub semnul acestei năpîrlirii, în nici o lună, tot ceea ce timp de 50 de ani fusese înfăţişat ca fiind cea mai înaintată orînduri umană a apărut drept cea mai înapoiată rîndurie.

Rescrierea perioadei istorice anterioare uneori doar prin simpla schimbare a semnelor şi deseori de aceiaşi autori care scriseră elogios despre comunism nu m-a uimit, ca pe alţii.

Cunoşteam din cercetarea asupra proletcultismului românesc, precipitarea scriitorilor români, imediat după Lovitura de stat de la 23 august 1944, de a rescrie campania din Est de pe poziţiile noilor aliaţi – ostaşii sovietici.

Rezultatul l-a reprezentat o cantitate substanţială de literatură proastă, la fel de proastă ca şi cea care glorificase Războiul Sfînt.

Printre scriitori mari din anii dintre cele două războaie care s-au grăbit să treacă de partea Poporului s-a numărat şi Cezar Petrescu.

În iunie 1945, la nici un an de la Răsturnarea Alianţei, apărea la Naţionala Micu un roman de peste 400 de pagini, Războiul lui Ion Săracu.

Scris la iuţeală, cu acea neobişnuită disponibilitate a lui Cezar Petrescu de a compune pe loc şi pe o temă dată, Războiul lui Ion Săracu se vrea istorisirea la persoana întîi a avatururilor unui ţăran din Boiştea Călimanului, martor şi participant la evenimentele care au marcat România între 1939 şi 1944 (declanşarea celui de-al doilea război mondial, răpirea Ardealului de Nord, campania din Est, întoarcerea armelor, eliberarea întregului teritoriu), altfel spus, din anul concentrării pînă în cel al rănirii, a doua oară, după Stalingrad, sub zidurile Budapestei. Din punct de vedere strict cronologic, romanul începe în vara lui 1942, face, după istorisirea pe cîteva zeci de pagini, a unui episod hazliu cu o cămilă mitică un salt înapoi, la timpul dinaintea concetrării din 1939, relatează conştiincios întîmplările de pînă la 1942, trece, din mers, pe lîngă episodul de la început şi urcă spre Stalingrad, forţarea Tisei, întoarcerea armelor, lupta pentru cucerirea Ardealului, intrarea în Budapesta. Ambiţia autorului de a face din roman monografia completă şi competentă a unui eveniment istoric se regăseşte în destinul eroului principal. Ion Săracu e mutat de comandamente, dar mai ales de către Cezar Petrescu, de la un hotar la altul al ţării, astfel că perioada lui de concentrare devine, după spusele căpitanului Grigore Zevedei, un timp de cunoaştere a României mai înainte ca această să devină România mică. Formula istorisirii la persoana întîi de către un simplu soldat îl ajută pe autor să ocolească abil numeroase lucruri ţinînd de istoria reală îndeosebi, a căror relatare cu mijloacele realismului clasic ar fi intrat în vădit conflict, fie cu adevărul, fie cu versiunea oficială asupra lor.

N-a fost singura şmecherie găsită de autor pentru a nu se face chiar de rîs cu o carte menită a înfăţişa o realitate net diferită de cea ştiută de toată lumea din 1941 – pînă în 1944.

Cezar Petrescu avea de rezolvat, printre altele, marea problemă a înfăţişării cît de cît credibile a relaţiei dintre români şi nemţi pe Frontul de Est.

Aliaţii – nemţii – erau acum duşmani ai românilor.

Duşmanii – ruşii – erau acum amici.

Pentru a fi cît de cît credibil fără a contrazice tezele oficiale, Cezar Petrescu se dă peste cap să demonstreze o prăpastie dintre ostaşii români şi ostaşii nemţi avîndu-şi originea într-o prăpastie dintre români şi nemţi în general.

Nemţii stîrnesc aversiunea românilor prin tratarea acestora ca nişte proşti, care mai mult îi încurcă decît îi ajută. Dar nemţii sînt antipatizaţi nu numai ca soldaţi, ci şi ca nemţi în general. În ostilitatea faţă de aliaţii temporari a lui Ion Săracu şi a camarazilor săi se insinuează o neîncredere sadoveniană în maşinăriile nemţeşti, în aplecarea spre mecanic a inteligenţei germane. Numeroasele uimiri şi indignări ale eroilor amintesc de cele ale cărăuşilor strînşi la Hanul Ancuţei. Stîrneşte antipatie, de exemplu, tendinţa nemţească spre artificial:

„Dă-i neamţului un iepure; el îţi face îndată scripcă din iepure! Din cartof face brînză, din brînză, lînă; din lînă, sticlă; din sticlă, talpă; din talpă, fleică de porc; din porc, lapte; din lapte, cauciuc; din cauciuc, chişlag; din chişlag, bumbi; din bumbi, fasole soia; din fasole, unt; din unt, castraveţi; din castraveţi, pălărie de paie; din paie, lemn; din lemn, zahăr; din zahăr, cărbune; din cărbune, sapon, din sapon, tinichea; din tinichea, alivancă; din alivancă, bicicletă, din bicicletă, caporal; din caporal, Führer, din Führer, brînzoi“.

Verosimilă este şi respingerea belicismului german. Soldaţii români sînt convinşi că au de a face cu nişte oameni pe care: „i-au fătat mă-sa în tanc, cu puşca într-o mînă şi granata în cealaltă mînă. Cum fac ochi: hai în pradă la belit lumea!“. De aici o antipatie voioasă, care-şi găseşte deplina expresie în această învăţătură destăinuită de Grigore Zevedei subordonaţilor:

„Precum scrie la tipic

Şi pe frunza de cucută

Că neamţ să-l... baţi de mic

Dacă vrei să nu te... bată!“

Nu lipsesc, fireşte, momentele cînd Ion Săracu şi ai lui au posibilitatea să-şi ia revanşa asupra înfumuratei maşinării tehnice. Nemţii nu ştiu de exemplu să pună în mişcare boii şi caii tunurilor împotmolite în noroaie. Scîrba românilor e evidentă:

„Mare spor n-avea, lucrînd dînşii nemţeşte, cum de îndată a luat aminte cu scîrbire şi milă, bădiţa Grigoriţă.

— Ce ispravă să facă nenorociţii, dacă nu suduie măcar de buricul mamei lor de chesoane“.

Întreg romanul îşi propune să demonstreze şi reuşeşte că românii nu sînt nemţi.

Cezar Petrescu a vrut să facă din asta un temei de a răzgîia mîndria de a fi români.

Citind azi romanul, după rătăcirile noastre prin pustiul tranziţiei regreţi profund că românii nu sînt nemţi!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro