Ion Cristoiu: Un român universal: Milescu-Spătaru

M-am înşelat. Nu ştiu cum am crezut că în piesa lui Camil Petrescu, Danton apare un pasaj în care colegii de ghilotină ai fostului ministru al Justiţiei îi reproşează condiţiile infecte de la închisoarea Conciergerie. La Găgeşti, convins că piesa conţine şi acest pasaj, m-am chinuit o grămadă să găsesc textul pe Internet. A fost pentru mine prilejul de a descoperi că opera lui Camil Petrescu nu e on-line. Nici s-o cumpăr, nici s-o folosesc în chip ilegal din folderul de Cărţi, de care nu ştiu cum am făcut rost. Alte producţii mult mai puţin importante pentru Istoria literaturii române se găsesc şi pe Internet, spre descărcare gratuită. Peste Danton dau pe un site al Radioului public, conţinînd o înregistrare din anii comunişti. Mi se oferă posibilitatea să transcriu scenele de la Conciergierie. Bătaia de cap e prea mare pentru a merita tentativa.

Ajuns la Bucureşti, luni seara abia, mi-am amintit de Danton al lui Camil Petrescu. Pe raftul cu Literatură interbelică dau peste Teatru de Camil Petrescu, apărută la Grammar. Am uitat să spun că, la Focşani, am întrebat la Librărie de Camil Petrescu. În afară de Notiţe zilnice, n-aveau din marele scriitor nimic. Pe rafturi se găseau şi cîteva volume din Sadoveanu. Scoase la Chişinău. Norocul meu că-l am tot de pe vremea comuniştilor. Înainte de Danton, în volumul Teatru dau peste piesa Caragiale în vremea lui. A fost publicată de Camil Petrescu în 1956. Culmea e că, deşi lucrez la Istoria proletcultismului, e prima oară cînd dau ochii cu piesa asta, deşi, fiind vorba de un Caragiale rescris în interesul prezentului, ar fi fost normal nu numai s-o văd, dar şi s-o fişez. După ce termin Publicistica lui Sadoveanu, mai mult ca sigur o s-o studiez. Să mă întorc la Danton. Cu toată osîrdia mea, nu dau peste pasajul cu pricina. Găsesc prin recitire teza lumilor paralele, teza imposibilităţii de a trăi altceva decît timpul şi locul tău, cinismul lui Danton, secvenţele de la Cişmeaua femeilor. Nici vorbă de condiţiile din închisoare. Găsesc totuşi prin compensaţie, în partea cu Procesul lui Danton, folosirea denunţului din închisoare şi mă gîndesc să trag pagina la xerox, pentru a o folosi într-un editorial despre folosirea politică a denunţului.

*

Slujirea Stăpînilor. Cei de la Historia mi-au trimis să citesc Dosarul despre Nicolae Milescu Spătaru. Mă apuc de textele trimise mai demult cu oarecare greutate, pe la miezul nopţii abia. Mai înainte dau drumul la un text despre Dezastrul numit Bătălia Bucureştilor din noiembrie 1916. Nu ştiam prea multe despre Bătălia asta. Aflu că ruşii se împotriviseră acestei Bătălii. Francezii, prin Berthelot, insistaseră s-o ducem, pentru că aveau nevoie de degajarea frontului lor, prin plecarea spre România a unor forţe nemţeşti din Vest. (E un bun prilej de a-mi aminti că nici acum n-am scris despre Tragedia de la Sarre). Noi, ca de obicei, ţumburuc cînd vine vorba de slujirea altora, a Stăpînilor vremelnici ai Lumii. Şi uite aşa s-a ajuns la Dezastru. Trec la Dosar. Ce tip şi Milescu Spătaru! La culcare, cum soţia era trează o întreb dacă avem prin casă opera lui Milescu Spătaru. Despre călătoria sa în China, ştiam. Nu ştiam însă de poziţia sa la Curtea ţaristă, de dimensiunile sale europene. Un român universal, un român despre care ar trebui să vorbim mai mult, pentru că ne trimite la Diaspora românească de acum, şi ea zăcămînt de viitori Milescu Spătaru.

*

Interesul Patriarhului. Am găsit la fişier O călătorie istorică, volumul lui Ion Vaşcă, scos cu binecuvîntarea Patriarhului Nicodim, în 1947. Faţă de cele din presă, reportajul, mărturisind vocaţia de reporter a lui Ion Vaşcă, aduce multe amănunte despre momentele vizitei lui Nicodim în URSS, în 1946. Ce desprind eu din volum?

Mai întîi confirmarea că vizita a fost dorită de Nicodim. Nu văd, între noi fie vorba, de ce nu şi-ar fi dorit-o. Şi nu numai pentru că Biserica se amestecase prea tare în propaganda Războiului Sfînt şi putea fi agăţată pe bune ca fascistă, în frunte cu Nicodim, care acceptase implicarea BOR, dar şi pentru că Biserica Ortodoxă Rusă era cea mai mare dintre bisericile creştin-ortodoxe autocefale. Patriarhului i se oferea minunea de a-şi spăla păcatele prin această vizită. Nu-mi dau seama, nici din acest reportaj, dacă atmosfera religioasă de la Moscova e o invenţie sau e o realitate. Eu cred că e o realitate. Şi din acest punct de vedere, vizita a fost şi dovada că în ciuda ateismului declarat al sovieticilor, ei rămăseseră, totuşi, credincioşi.

Un tînăr îmi aduce la BAR volumul scos de el sub titlul Aromânii şi megloromânii în documente britanice. Reuşesc să schimb cu el cîteva vorbe. E din Constanţa şi susţine teza mea că istoric înseamnă cercetare de arhivă în primul rînd şi apoi eseistică. A studiat la Ministerul de Externe britanic rapoartele de la Bucureşti ale consulilor englezi. Lucrarea se opreşte asupra informaţiilor despre implicarea Bucureştilor în ajutorarea aromânilor. El îmi spune însă că sînt mii de documente şi despre realităţile strict româneşti. Mai tîrziu acelaşi tînăr, care fotocopiază ziare interbelice, îmi aduce colecţia unei publicaţii din 1933, cu un decret de graţiere semnat de Carol al II-lea. Sînt acolo iertate infracţiuni înspăimîntătoare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro